Octavian Soviany, despre volumul său de amintiri: „Cartea mea pare destul de veselă, dar pentru mine e o carte foarte tristă”
Deja nu mai e un mister pentru nimeni, mai ales pentru publicul cititor Hyperliteratura, că numele Octavian Soviany este sinonim cu o literatură veritabilă și de anvergură.
În urma reușitei consemnate de romanul său, pentru care este cel mai cunoscut, Viața lui Kostas Venetis, sau romanul-simfonie Moartea lui Siegfried, întâmpinat de critici pozitive, Octavian Soviany a revenit la Editura Hyperliteratura anul trecut cu un nou titlu de beletristică, și anume Casa din Strada Sirenelor. Cartea ispitește cititorii lui Soviany cu un experiment de-a dreptul surprinzător pentru autor, fiind un volum în care misterul și povestirile stranii călăuzesc într-un tărâm al supranaturalului și al unor întâmplări aproape mistice, toate așezate într-un stil demn de cel al scriitorilor clasici ai literaturii universale.
Anul acesta, Soviany propune un nou proiect publicului – Am fost un copil reușit?, o „culegere” de amintiri din anii ’50 – ’60, în decorul unui Brașov văzut prin ochii copilului Octavian Soviany, ani plini de candoare și de magie. Memoriile scriitorului sunt așternute cu mult haz, dar și cu nostalgia și parfumul unei lumi apuse. De asemenea, ca bonus pe lângă volumul de memorii, autorul aduce dinaintea publicului și o antologie de traduceri de poezie intitulată Cartea răstălmăcirilor, poezii din literatura clasică europeană, în special franceză, la care Soviany a ținut foarte mult și pe care le-a tradus de-a lungul a aproape 20 de ani. Dante, Villon, Ronsard, Góngora, Vigny, Gautier, Nerval, Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé, Laforgue sau Apollinare sunt numai câteva dintre numele selecte ale antologiei propuse de Octavian.
Pentru a da viață acestui proiect, am demarat o campanie de crowdfunding în urma căreia vom putea să tipărim și să promovăm cele două noi opere ale scriitorului.
Cu această ocazie, am vrut să profit și să-l întreb mai multe pe autor despre aceste două noi titluri cu care vine la Editura Hyperliteratura.
Cum ți-a venit ideea unei astfel de cărți de memorii, de amintiri, Am fost un copil reușit? În clipul campaniei, spuneai că ai început să o scrii fără vreo intenție literară. Detaliază, te rog.
Totul a fost spontan. N-am pornit de la un proiect. De altfel, nu sunt omul proiectelor. Au fost la început câteva texte pe care le-am pus pe blog. Ele au plăcut. Mai ales copiilor mei. Şi atunci am mai scris şi altele, urmând o vagă ordine cronologică. Dar încă nu mă gândeam la o carte. Ideea asta mi-a venit abia după ce aveam vreo 50 de pagini. Iar unii prieteni m-au încurajat.
„Din lumea pe care o evoc în carte n-a mai rămas astăzi decât praful şi pulberea.”
Spune-ne un pic și despre antologia de poezie Cartea răstălmăcirilor. De ce ai optat pentru acest titlu? Ce autori vom găsi traduși de tine în acest volum de poezie și care dintre ei poți să spui că e cel mai pe sufletul tău?
I-am spus aşa pentru că orice traducere este oarecum şi o „răstălmăcire”. Iar aproape toţi autorii antologaţi sunt, fiecare în felul lui, aproape de sufletul meu, altminteri nu i-aş fi tradus. Încep cu poeţii medievali şi renascentişti (Compiuta Donzella Fiorentina, Dante, Charles d’Orléans, Villon, Clément Marot, Garcilaso de la Vega, Joachim du Bellay, Louise Labé, Ronsard), trec prin baroc (Góngora) şi prin clasicism (La Fontaine, Corneiile, Molière), ajung la romantici (Marceline Deborde-Valmore, Lamartine, Vigny, Hugo, Nerval, Gautier), ajung la moderni, adică la „nucleul tare” al acestei antologii (Baudelaire, Mallarmé, Charles Cros, Verlaine, Germain Nouveau, Rimbaud, Jules Laforgue) şi sfârşesc cu Apollinaire. Mai departe, într-o altă antologie…
„Nu cred că un copil care nu-şi vede niciodată părinţii citind va deveni un mare cititor.”
Cât timp ai lucrat la cartea de amintiri? De când ai început-o?
Am început-o acum vreo cinci la ea şi am lucrat sporadic la ea, fiindcă aveam proiecte pe care le socoteam mai importante. Nu o consideram o prioritate. Dar s-a întâmplat să fiu de la un moment dat cuprins de nostalgie, constatând că lumea despre care scriam acolo dispăruse aproape în întregime. Ca şi oamenii care o populau. Şi abia atunci am înțeles că trebuie să scriu cartea asta. Nu atât cu mâna unui scriitor, ci mai curând cu cea a unui martor sau, dacă vrei, cu a unui supraviețuitor.
Spune-ne mai în detaliu la ce să se aștepte cititorul când va deschide cartea ta de memorii, ce va găsi acolo? Cât e ficțiune?
În cartea mea se întâlnesc şi se suprapun două istorii: cea a primilor mei ani de copilărie şi cea a Braşovului de acum cincizeci de ani. Prima nu e lipsită de întâmplări nostime, cealaltă e o istorie sentimentală. S-ar putea ca, privită din exterior, cartea mea să pară destul de veselă; pentru mine e o carte tristă, chiar foarte tristă… Din lumea pe care o evoc acolo n-a mai rămas astăzi decât praful şi pulberea. Iar tot ce scriu acolo s-a întâmplat în realitate, nu e niciun strop de ficţiune.
Care sunt cele mai dragi amintiri ale tale?
Fireşte, cele legate de părinţi, pe care am început să-i înţeleg, cărora am început să le fiu cu adevărat recunoscător abia după ce i-am pierdut. Niciodată nu-i apreciem aşa cum s-ar cuveni pe cei care ne iubesc, atâta timp cât sunt în viaţă. Din păcate, inima omenească este destul de nesimţitoare.
Amintirile cu primele cărți citite. Îți amintești care sunt primele titluri care te-au impresionat? Titlurile astea te-au ghidat pe drumul ales de mai târziu, acela de scriitor și cititor?
Îmi amintesc că am plâns atunci când mi s-a citit Privighetoarea şi trandafirul, una dintre cele mai frumoase poveşti ale lui Oscar Wilde. Sau că am murit de frică atunci când tata mi-a citit una dintre poveştile de groază ale lui Hauff. După ce am învăţat să citesc, lecturile mele au fost foarte aleatorii. Am început să fiu mai selectiv prin ultimele clase de generală. Iar la 15-16 ani au venit lecturile pe care le consider fundamentale: Tolstoi şi Dostoievski, Baudelaire şi Rimbaud, Ibsen şi Cehov, Kafka, Bulgakov, pe care l-am descoperit întâmplător.
Când crezi că s-a produs declicul acela care simți tu că a fost decisiv pentru calea pe care ai ales-o mai târziu în viața? Iti mai amintești? Există un astfel de moment de declic în amintirile tale?
Nu ştiu dacă s-a produs vreun declic. Încă de pe la cinci ani voiam să mă fac scriitor. Mai rămâne de văzut dacă am şi reuşit.
„Mie nu şcoala mi-a stimulat interesul pentru lectură. Şcoala, profesorul de română nu cred că pot face mare lucru.”
Cum a fost la școală copilul Octavian, mai ales cum a fost la orele de limba și literatura română? Ne poți povesti pe scurt un episod pe care ți-l amintești de la ora de literatura română?
Copilul Octavian a fost un elev cuminte şi silitor. Mai puţin adolescentul Octavian. Dar el nu intră momentan în discuţie. Amintiri? În şcoala generală mi s-au tot schimbat profesorii de română. Îmi amintesc că în clasa a cincea aveam un profesor care ne spunea tot timpul bancuri, apoi, înainte de teză, se apuca să ne dicteze nişte aşa-zise compuneri, pe care ne punea să le învăţăm pe dinafară, pentru că asta primeam la lucrarea scrisă. O dată mi-a dat un zece pentru că am ştiut să-i spun că omul care merge călare pe măgar se numeşte cioban. Apoi am avut o profesoară care îmi spunea „ciobănel”, fiindcă mergeam la şcoală cam netuns. Dar în şcoala generală orele de română mi se păreau cam plictisitoare. Mă fascina istoria.
Ai avut vreun profesor sau vreo prezență în copilăria ta care să te inspire să iubești cărțile?
Mie nu şcoala mi-a stimulat interesul pentru lectură, mi s-a format în familie. Mama mea, deşi era o femeie fără prea multă învăţătură, era o cititoare înrăită şi avea o mică bibliotecă. Mi s-a citit şi mie, încă de pe la trei-patru ani, poate chiar mai devreme. Îmi citeau toţi: tata, mama, bunica… Iar dacă nu aveau chef, îi stimulam eu. Şi nu cred că un copil care nu-şi vede niciodată părinţii citind şi nu are acasă o bibliotecă va deveni un mare cititor. Şcoala, profesorul de română nu cred că pot face mare lucru.
Dacă s-ar inventa mașina timpului și ai putea călători în trecut, ce ai schimba, dacă ai schimba, la copilăria ta și amintirile care izvorăsc de acolo? Există ceva ce acum privind în trecut ai fi dorit să se întâmple diferit?
N-aş schimba nimic, pentru că dacă aş schimba ceva aş deveni altul. Trebuie să mă asum cum sunt, cu bune şi cu rele, eu sunt eu şi trecutul meu. Să devii altul înseamnă să mori.
La final, recomandă-ne câteva autobiografii/cărți de memorii ale unor autori cunoscuți, pe care merită să le citim pentru a cunoaște mai bine persoana din spatele acelor nume celebre.
Am citit cândva cu sufletul la gură memoriile lui Casanova, pe cele ale lui Benvenuto Cellini. Acum citesc cu un interes egal memoriile lui Marquez şi pe acelea ale Agathei Christie. Iar în context românesc am o mare slăbiciune pentru scrisorile către Vasile Alecsandri lui Ion Ghica şi (se putea altfel?) pentru Amintirile lui Creangă.