A fost o vreme in care literele aveau mirosul lor. Scriam cu stiloul si cerneala ma gadila in nari, dupa culori. Eram incantat de culorile diferite de obisnuitul albastru. Fiecare culoare avea mirosul ei si le deosebeam cu ochii inchisi.

Apoi au disparut stilourile si am inceput sa scriem cu pixul. Pasta era mai putin mirositoare si se intindea mai urat pe hartie. In schimb ramasese farmecul masinilor de scris. Sa fii proprietarul unei “Consul” sau “Olivetti” insemna putere, iar in fata autoritatilor treceai drept suspect. Era ceva sa fii suspect intr-o vreme in care toti te plictiseau cu banalitatea lor. Putini erau cei care scriau direct la masina. De obicei se scria de mana, intr-un caiet sau pe foi, cu stersaturi si pagini adaugate. Faza cu masina era deja ceva ceva avansat tehnologic, un text dactilografiat tinea de un anumit profesionalism. Scrisul mai era, in vremurile acelea, o profesie, din care se traia modest, dar onorabil si la nevoie un scriitor era in stare sa hraneasca o familie din munca lui, mai exact din scrisul lui.

Ma indoiesc ca disparitia miturilor legate de scris si de scriitori inseamna progres. Farmecul profesiei si al uneltelor ei nu mai exista, nici nu mai e gustat. Asta n-ar fi o problema, atata timp cat imaginarul nu are de suferit. Numai ca imaginarul nu se mai creeaza doar prin cuvinte, un text care a doar text e considerat plictisitor. Azi trebuie sa ai imagini, video, sunet, animatie. Imaginarul se manifesta altfel, sinapsele alearga mai zglobii, la fel si degetele pe keyboard, iar limba trebuie sa se infrateasca cu engleza, altfel nu ai cum sa denumesti jumatate din ce se intampla pe laptopul tau. In alti termeni, literatura a devenit cool, trendy, un fel de lit 2.0 sau 3.0, care nu mai seamana de loc cu ce-a fost odata si nici nu mai are de ce sau pentur cine.

Ok. That’s it. Mi-am facut deci cont pe hiperliteratura, pardon: hyperliteratura.

Enter.