Interviul cu Alexandru Rafila, șeful Securității din Arad între 1945 și 1949

În urma publicării cărții Reeducarea de la Pitești. Cerberii penitenciarelor, de Lucia Hossu-Longin, din seria Memorialul Durerii – Istoria care nu se învață la școală, s-a aflat public despre faptul că actualul doctor Alexandru Rafila este de fapt fiul unui fost șef al Securității, acuzat că în perioada 1947-1949 a fost autorul moral a nenumărate ucideri, torturi și deportări.

Cartea apărută recent la editura noastră este împărțită în două părți: Reeducarea de la Pitești, plină de informații inedite, fotografii, mărturii ale supraviețuitorilor, analize ale nenumăraților istorici și doctori care s-au apropiat de acest sumbru experiment și „fenomen”, cum a fost numit, care a avut loc în temnițele din România. A doua parte a cărții, Cerberii penitenciarelor, reprezintă transcrierea unor interviuri realizate de Lucia Hossu-Longin la începutul anilor ’90 cu unii dintre cei mai violenți „călăi” ai închisorilor, lagărelor de muncă și chiar a celor care s-au ocupat de Colectivizare.

Ultimul capitol îi este dedicat lui Alexandru Rafila, cel despre care recent am aflat că este tatăl celebrului doctor de astăzi cu același nume și, după cum a declarat Alexandru Rafila (fiul), un adevărat model pentru dânsul, ce l-a inspirat să se îndrepte spre medicină.

Redăm mai jos capitolul integral despre Alexandru Rafila
(varianta text, nepaginată și neredactată așa cum se găsește în carte):

 

• Interviu cu Alexandru Rafila, fost comandant al Securității din Arad. A reprimat cu gloanțe opoziția la colectivizarea din satele de pe valea Crișului Alb. Bilanțul tragic al revoltei este următorul: 29 de țărani executați pe loc (fără somație, fără judecată), 340 de ani de muncă silnică și temniță grea, 100 de familii deportate, mulți răniți în timp ce satele erau ocupate.

 

Prin adresa nr. 1316 din 28 decembrie 1990, către Procuratura Militară din Oradea, AFDPR Arad îl denunță pe Alexandru Rafila ca autorul moral al uciderii în anii 1947-1949 a numeroși opozanți din mișcarea de rezistență națională anticomunistă și din perioada colectivizării.

 

Lucia Hossu-Longin:

Am primit o invitație din partea AFDPR-ului Arad, în legătură cu modul cum s-a făcut aici colectivizarea. Aceasta este, deci, invitația lor…

Alexandru Rafila
(fost șef al Serviciului Securității Arad, 1945-1949):

Îmi dați voie s-o citesc?

Lucia Hossu-Longin:

Vă rog frumos. Întâmplător, odată cu această notă, în legătură cu ce s-a întâmplat acolo, am primit și o listă cu cei care aveau anumite responsabilități în perioada aceea, în Securitatea Arad și Timișoara. Dumneavoastră erați șeful Securității. Ce știți despre aceste evenimente?

Alexandru Rafila:

Sincer, nu știu nimic. Eu nu am fost acolo.

Lucia Hossu-Longin:

N-ați fost șeful Securității din Arad?

Alexandru Rafila:

Ba da. Până în mai 1949. Când am fost îndepărtat ca necorespunzător.

Lucia Hossu-Longin:

Și cum ați ajuns șeful Securității, că este totuși o „povară” extraordinară. Nu putea un simplu securist să devină șeful Securității.

Alexandru Rafila:

Din simplu muncitor.

Lucia Hossu-Longin:

Din simplu muncitor, dar cum ați ajuns șeful Securității?

Alexandru Rafila:

Păi, foarte bine. Pe vremea aceea era Poliție, nu era Securitate. Și era Siguranță. Deci, cum am plecat de aicea, am plecat cu o decizie de la Ministerul de Interne, în calitate de Comisar șef la Siguranță.

Lucia Hossu-Longin:

Sub ordinele Ministerului de Interne?

Alexandru Rafila:

Nu, a chestorului de Poliție. Unde am lucrat împreună până în 1947. În ’47, s-a despărțit Siguranța de Poliție, s-a făcut Securitatea separat. Și atunci, m-a trecut de aici, șeful Securității județului.

 

Comentariu (Lucia Hossu-Longin):

Țăranii de pe Valea Crișului Alb își plâng și acum caii, tăiați sau vânduți. Boii din jug, predați la cote. Casele pustiite. Era în anii ’50 un cântec despre tragedia țăranilor colectivizați cu forța:

L-au omorât pe țăran
Că a cerut pământ pe Bărăgan,
El a cerut cu pogonul
Și ei i-au dat cu vagonul.

Vagoane spre Gherla, spre Aiud, spre Cavnic. Sutele de vagoane ale deportaților. Presiunea începe din 1947, odată cu izgonirea monarhiei. Cote grele și impozite mari la planul de stat, la grâu, la porumb, la floarea-soarelui, la lapte, la fân, la carne, la brânză, la lână. N-ai vite, n-ai porc, dai bani. N-ai bani, te duci la oraș, muncești, plătești. Dispare o clasă între oraș și sat.

Țăranii primesc o carte: Obligațiune de predare, cu antet, Republica Populară Română, Partidul Muncitoresc Român, să se știe cine este autorul jupuirii de vii. Țăranii dau ultimele boabe de grâu. Pita se face din paie. „Mâncați prune și paie”, li se spune în batjocură. Femeile plâng cernit grâul, ca pe un copil mort. Grâul, viața, pruncii. Curând, își vor jeli fii, soții, tații.

Beciurile Securității sunt pline de oasele frânte ale țăranilor sabotori. La posturile de miliție, țăranii sunt înțepați cu baioneta. E întrebat tatăl „unde ți-e fiul?”, fiul e omorât. Activiști ai partidului, în hoarde, cu informatori, colectori, asesori sunt trimiși cu munca politică la sate. La treierat, trimisul de la județ majora și confisca. Patru așezări din nord-vestul României, legate de mișcarea de rezistență anticomunistă din Bihor și din Arad, nu vor colectiva. La Apateu, Berechiu, Șomoșcheș și Șepreuș se face un front în fața prăpădului. Mașinile Securității sunt răsturnate, liniile telefonice întrerupte, steagurile roșii călcate în picioare, arhivele incendiate. Se ridică primele baricade, prin așezarea unor grape cu colții în sus. Cele patru comune sunt atacate simultan, în noaptea de 31 iulie a anului 1949, încercuite de armată, miliție, civili. Cu 29 de țărani în pământ, cu alți 1.000 în închisori, s-a născut cea mai tânără gospodărie colectivă a țării, „Desțelenitul”.

 

Lucia Hossu-Longin:

Când ați trecut ca șef al Securității județului, știați ce responsabilități are un șef al Securității unui județ.

Alexandru Rafila:

Nu știam. Păi ce să știu la 25 de ani? Aplicam măsurile împotriva celor care se opuneau legilor statului.

Lucia Hossu-Longin:

Dumneavoastră, atunci, erați comunist? Credeați în comunism?

Alexandru Rafila:

Credeam.

Lucia Hossu-Longin:

Care să fie explicația unui fiu de țăran care credea în comunism?

Alexandru Rafila:

Da, uitați cum. Am lucrat la CFR, ca muncitor. Și acolo, în rândurile muncitorilor, erau și muncitori care luptau, în ilegalitate, pentru așa-zisele drepturi muncitorești. Că suntem oprimați, că suntem exploatați și așa mai departe.

Lucia Hossu-Longin:

Aceasta era rațiunea…

Alexandru Rafila:

Rațiunea era așa: pentru o bucată de pâine mai mare și mai albă. Asta era.

Lucia Hossu-Longin:

Dacă o mâncați numai dumneavoastră, nu vă întrebați? Mâncau puțini oameni atunci o bucată de pâine albă.

Alexandru Rafila:

Mă rog… știți cum a fost…

Lucia Hossu-Longin:

Nu, nu știu cum a fost, că n-am trăit atunci.

Alexandru Rafila:

E, n-ați trăit, atunci e bine să ascultați.

Lucia Hossu-Longin:

Asta și vreau, să vă ascultăm. Că dumneavoastră aveți, probabil, argumentele dumneavoastră proprii pentru care ați acceptat să fiți șeful Securității. Deci, nu știați ce responsabilități sunt?

Alexandru Rafila:

Nu știam, că aș fi vrut să mă retrag de aici, când am văzut că nu mă duc la școala politică și ne-a trimis la Poliție. Ne-a încartiruit la Poliție, masă la cantină, la Interne, și ne-a dat câteva mii de lei pe lună, cum era atunci. Și ne-a instruit, ne-a trimis acolo să aplicăm linia partidului.

 

Comentariu (Lucia Hossu-Longin):

Bilanțul tragic al răscoalei anticomuniste din județul Arad:

– 29 țărani executați pe loc,
– 340 de ani de muncă silnică și temniță grea,
– peste 100 de familii deportate,
– alți uciși sau răniți în cursul ocupării satelor.

 

Vasile Mateuc:

În momentul în care tatăl meu a fost dus spre locul unde a fost executat, a existat un martor ocular, un om care a deschis geamul casei lui, să vadă ce se întâmplă pe stradă. Și tata era îmbrâncit de acel securist care îl ducea. S-a întors înapoi către securist și i-a spus: „Domnule, nu mă împușca, că nu sunt vinovat! N-am făcut nimic, n-am nicio vină!” Și el tot l-a îmbrâncit. Tata s-a întors să meargă mai departe și, în acel moment, spune acest martor ocular, securistul a scos pistolul și l-a împușcat prin ceafă. Și tata a căzut grămadă jos, în drum, unde a stat de dimineața, de la ora 6, până seara, când s-a întunecat. Toți cei executați în sat au fost băgați seara într-o ladă și apoi într-o groapă comună. Acolo odihnesc și astăzi.

(…)

În 1949, pe 31 iulie, când a fost acel scandal în sat, acea revoluție sau cum putem s-o numim, fratele meu, de 29 de ani, a luat parte împreună cu toți tinerii din sat. Au cântat împreună „Deșteaptă-te, române!“ și „Trăiască Regele“ și ce or mai fi cântat ei acolo. În urma acestor lucruri, deși n-a făcut niciun rău nimănui, n-a dat o palmă nimănui, doar au dat foc acelor hârtii din sat, care reprezentau registrele cu copiile de grâu, după zece zile, și el a fost executat.

(…)

În 1954, când m-am întors acasă cu mama din depotare, după cinci ani și trei luni, am fost și foarte triști când am văzut ce devenise casa noastră. În curte, de exemplu, erau buruienile de doi metri. Casa era pustiită și distrusă. Am văruit o cameră pentru mama, am zugrăvit-o, ca să poată să stea acolo, unde a locuit până la vârsta de 79 de ani. I s-a împlinit dorința: să poată să moară în satul ei.

(…)

De la 16 ani și până la aproape 21, am stat la Canal. Și prin câte am trecut acolo, numai noi știm… Mama, cât a plâns acolo… S-a îmbolnăvit de amândoi ochii, a făcut conjunctivită, n-a mai văzut. A trebuit s-o duc la Constanța, cu aprobări speciale, să facă operație la ochi. Un an de zile nu i-au mai dat lacrimile. Așa a fost… Și eu, pe lângă ea, un copil de 16 ani. A fost groaznic… Și de ce? Că n-au făcut rău nimănui părinții mei. Nici fratele meu.
N-am avut voie să facem o școală, n-am avut voie să facem nimica. Și unde am lucrat și peste tot, n-am avut niciun drept. Că au zis că fac parte dintr-o familie „care a fost împotriva regimului“.

 

Lucia Hossu-Longin:

Ce sarcini, ce misiuni avea Securitatea în această perioadă, în care trebuia să înceapă colectivizarea?

Alexandru Rafila:

N-am avut sarcini pentru asta.

Lucia Hossu-Longin:

N-aveați nicio contribuție la strângerea cotelor? Nici la reprămirile care se făceau la sate?

Alexandru Rafila:

Nu, absolut. Nu în ceea ce mă privește.

Lucia Hossu-Longin:

Nu, dumneavoastră conduceați un organism, Securitatea din Arad.

Alexandru Rafila:

Păi, da, adică Securitatea, ea n-a avut niciun rol. N-am avut dispoziții pe linia asta, să iau măsuri, să arestez. Astea se duceau pe linia de partid. Era Frontul Plugarilor, organizație. Prin Frontul Plugarilor se făcea propagandă la sate, ca să se ducă lumea să se înscrie în CAP-uri. Sau colectivizare, cum i-a zis după aceea.

Lucia Hossu-Longin:

Gospodării agricole colective…

Alexandru Rafila:

Nu, stați puțin, cum a fost? În primul rând, s-a dat pământ. Adică, în primul și primul rând, s-a făcut reforma agrară.

Lucia Hossu-Longin:

Și după ce le-a dat pământul, le-a luat pământul. Nu vi se pare că așa s-a procedat?

Alexandru Rafila:

Ha, ba da, ba da, exact așa.

Lucia Hossu-Longin:

Avem suficiente documente care arată cum Securitatea a semnalat eșaloanelor superioare că pe Valea Crișului Alb și în toată zona Aradului există mișcări de rezistență în fața colectivizării. Este imposibil ca Securitatea să nu fi avut rapoarte…

Alexandru Rafila:

Nu, a fost o organizație.

Lucia Hossu-Longin:

Deci dumneavoastră, Securitatea, ați semnalat prezența unei organizații și a unei mișcări de rezistență.

Alexandru Rafila:

Nu numai că am semnalat-o, dar am și reprimat-o. În septembrie 1948, cred, cu ocazia târgului de la Arad, voiau să facă o răscoală. Asta era sarcina lor.

Lucia Hossu-Longin:

Dumneavoastră de unde ați aflat de sarcina lor? Ați avut informatori?

Alexandru Rafila:

Informatori, sigur. Erau din rândul lor. Nu al țăranilor, să fie clar. Din rândurile organizației care acționa în sensul ăsta. Stătea pe la țară, le lua banii, cotizații, chestii de-astea.

Lucia Hossu-Longin:

Și la acest târg ce s-a întâmplat?

Alexandru Rafila:

Nu s-a întâmplat nimic. Pentru că i-am arestat. 20 să fi fost, nu știu exact.

Lucia Hossu-Longin:

Și au fost trimiși în judecată?

Alexandru Rafila:

Da, au fost trimiși în judecată.

Lucia Hossu-Longin:

Condamnați? Cu ce pedepse? Vă mai amintiți?

Alexandru Rafila:

Păi eu, dacă am plecat… Procesul a durat.

Lucia Hossu-Longin:

Nu prea durau astea. Cam în jur de un an de zile, până-ntr-un an.

Alexandru Rafila:

Cam în ’48-’49 și în ’50 eu am plecat de la ei.

 

Comentariu (Lucia Hossu-Longin):

Mașinile cu militari și securiști au ajuns în cele patru comune rebele, sub pretextul că vor să dea un program artistic. Țăranii înconjoară mașinile și îi împiedică pe soldați să coboare, fără violență. „Nu avem nevoie de serbare, avem nevoie de pită!“ Ei le cer să vină în comună nu cu steagul roșu, ci cu tricolorul românesc. În rapoartele Securității, cântecele țăranilor, până și „Deșteaptă-te, române!“, sunt de sorginte fascistă, legionară, reacționară.

În 31 iulie 1949, voința de libertate a biruit. Pentru câteva ore. În aceeași noapte, se deplasează în zonă locotenent-colonelul Coloman Andruș și maiorul Aurel Moiș, comandanții Direcției Regionale a Securității Poporului din Timișoara. Obținuseră aprobare pentru reprimarea răscoalei. Sunt deplasate aici importante forțe de miliție și Securitate din Arad, unități de Securitate din Timișoara, batalionul de grăniceri din Rodna. Luni, 1 august 1949, dimineața, s-a declanșat represiunea.

A fost de o cruzime extraordinară. În linii de trăgători, patrulele pătrund în sate, dispersează grupurile și le zădărnicesc apărarea. Unii reușesc, pentru moment, să scape, refugiindu-se în păduri, în lanurile de porumb sau în biserică. Vor fi prinși peste câteva zile, în urma unei adevărate vânători de oameni. În noaptea de 2 spre 3 august, sunt împușcați fără judecată, pe loc, conducătorii răscoalei. Unul dintre cei uciși, Mihai Haiduc, avea 20 de ani. El le-a cerut soldaților: „Ridicați-mi capul, să mai văd o dată biserica și câmpul.”

 

Din Raportul Securității din Arad,
Arhivele Tribunalului Militar Timișoara,
Dosarul 163, vol. 1, filele 82–84:

La Șomoșcheș, sătenii nu doresc altceva decât să fie stăpâni pe roadele muncii lor și să nu dea cote. Ei au cerut soldaților să descarce armele și să urce în mașini.

Învățătorul Florea Marinescu a organizat un cor și a intonat cântece legionare: „Deșteaptă-te, române!“, „Trăiască Regele“, „Hora Unirii“, „Pe-al nostru steag“. În tot acest timp, mulțimea striga „Jos comunismul“.

În cursul nopții (31 iulie–1 august), pe clădirea căminului cultural și a primăriei, au fost scrise cu litere mari cuvintele: „Trăiască Regele românilor Mihai I, Jos Comunismul, Jos Republica, Trăiască libertatea“.

Aceleași cântece reacționare au fost intonate în timp ce erau arse tablourile conducătorilor – Stalin, Pauker, Dej – colțul ARLUS și materiale de propagandă.

 

Lucia Hossu-Longin:

Trebuie să vă aduc la cunoștință că, într-un ziar din Arad, s-a publicat următoarea notă în legătură cu morții de atunci:

Vinovații principali ai acestei crime sunt, așa cum o spun mărturiile, Bele Petru, actualmente decedat, pe atunci prefect, și Rafila Alexandru, astăzi medic în București. Același Rafila Alexandru, ne spun mărturiile, se face vinovat de uciderea lui Muțiu Teodor și Petran Ioan, în 1949, în momentul deportărilor. Și ei au fost uciși fără judecată. Cei care mai sunt astăzi în viață își aduc aminte că Rafila Alexandru avea o minte diabolică și o plăcere sadică în a-i bate pe cei închiși. Un fost deținut politic, Mihuț Gheorghe, își aduce aminte că a fost obligat de acesta să asiste la torturarea deținutului Zarea Ștefan, fruntaș social-democrat, care în urma bătăilor a decedat.

În ideea sincerității de la care am pornit acest interviu, aș vrea să vă cer o explicație la această notă.

Alexandru Rafila:

Păi, cei uciși nu s-au întâmplat în perioada mea. Zarea, da. Zarea a fost arestat când eram eu, dar nu l-am cercetat.

Lucia Hossu-Longin:

Și în urma bătăilor a decedat.

Alexandru Rafila:

Dar n-a decedat în urma bătăilor. A fost bolnav… Și a fost internat în spital și a murit în spital. La Arad.

Notă: Ștefan Zarea a murit ca urmare a loviturilor primite în ficat.

Lucia Hossu-Longin:

Și dumneavoastră credeți că ancheta nu s-a făcut cu torturare?

Alexandru Rafila:

Eu nu am asistat. Se poate, se poate…

Lucia Hossu-Longin:

Dar nu știți că se făceau torturări în timpul anchetei? Că se proceda la torturarea deținutului în timpul anchetei? Asta trebuie să știți.

Alexandru Rafila:

Se poate să-i mai fi bătut sau așa ceva… dar nu ca să…

Lucia Hossu-Longin:

Prin tortură se înțelege bătaie. Eu nu înțeleg altceva prin tortură.

Alexandru Rafila:

Da, da, mă rog…

Lucia Hossu-Longin:

Schingiuire, bătaie, lovire – asta se înțelege prin torturare, nu?

Alexandru Rafila:

Da… Sforțare.

Lucia Hossu-Longin:

Sforțare?!

Alexandru Rafila:

Da. Sau amenințare. Sau tortură psihică, morală și fizică. Da, doamnă… Se mai practica…

Lucia Hossu-Longin:

Nu se „mai” practica, se practica.

Alexandru Rafila:

Nu. Din momentul ce acel deținut își recunoștea apartenența sau fapta, ce rost avea să-l torturezi? Poate cei care au fost mai rezistenți, care n-au vrut să spună, confruntați….

Lucia Hossu-Longin:

Știți ce rost avea? Noi n-am trăit atunci, dar din mărturiile celor care ne-au povestit, rezultă că din clipa când un om era arestat, se încerca să se obțină de la el și alte nume, alte locuri, alte puncte de rezistență. Deci, nu numai faptul că el își recunoștea vina lui, că era implicat, dar era obligat să spună și să fie arestate și alte persoane. Unele dintre ele absolut nevinovate. În acest scop era torturat.

Alexandru Rafila:

În acest scop, n-am făcut eu.

Lucia Hossu-Longin:

Dumneavoastră, nu. Dar subalternii dumneavoastră?

Alexandru Rafila:

Puteau s-o facă, dar n-au făcut, nu.

Lucia Hossu-Longin:

Sunteți medic. Dacă un om a decedat în închisoare, se presupune, totuși, că a fost chinuit.

Alexandru Rafila:

Da, dar nu. A fost bolnav, s-a raportat că Zarea e bolnav, am chemat medicul și medicul a spus că trebuie dus în spital. Că el a fost cam alcoolic, Zarea… Și făcuse edeme la față și la picioare și atunci a fost internat. Și a stat câteva săptămâni, cred că două săptămâni-trei săptămâni, în spital.

Lucia Hossu-Longin:

Deci, vă amintiți ca avea edeme?

Alexandru Rafila:

Da. Păi, am chemat doctorul. Respira greu, era bolnav.

Lucia Hossu-Longin:

Social-democrații îl au pe Ștefan Zarea în tablou, ca fiind unul dintre eroii partidului lor. Eu cred că au motive să-l socotească un erou.

Alexandru Rafila:

Păi, dacă a murit? În condițiile astea, tânăr, la 30 de ani, nu mai știu exact.

Lucia Hossu-Longin:

Deci, nu a murit din edeme, a murit din torturi.

Alexandru Rafila:

Păi, nu.

Lucia Hossu-Longin:

Ce să înțeleg prin „Păi, nu“? „Păi, nu“ ce?

Alexandru Rafila:

Adică nu a murit în timpul torturilor.

Lucia Hossu-Longin:

A murit ca o consecință a torturării și nu ca o consecință a edemelor. Asta vreau să-mi precizați.

Alexandru Rafila:

Asta doctorii să precizeze.

 

Ion Malița
(condamnat la 5 ani pentru crimă
de răzvrătire împotriva autorității):

A venit armata seara și noi am ieșit în fața ei. Au luat câțiva prizonieri, vreo patru mi se pare. A doua zi, a venit mai multă armată. Și atunci, au trimis niște batalioane din astea de MAI, de pază și ordine, grăniceri. După aia, au făcut arestări. Oamenii iar s-au opus, au făcut rezistență. Vreo două zile, a mers tot așa, continuu. După două zile, oamenii au început să se predea. Nu mai putea.

Veneau și le luau familia de acasă și îi duceau la sfat acolo și îi băteau până îi tâmpeau. „Predați-vă, mă, că ne omoară ăștia!“ În ultima instanță, i-au luat pe vreo 10-15 oameni și i-au ținut acolo continuu și i-au bătut. L-au adus și pe popă pe urmă. L-au bătut, l-au dezmembrat complet și pe el. Îi băga cu capul în balast și dădeau cu bâtele în ei.

A doua zi, pe 3 august, a început execuția. Atunci i-au adus pe Malița Gheorghe, tatăl meu, și pe Moț Aurel și i-au împușcat. I-au luat din casă și i-au împușcat la marginea satului. Apoi pe Stana Simion, după aia pe Mang Ion… Împușcau continuu.

 

Floarea Malița:

A treia noapte, au venit tocmai la 12 noaptea și m-au luat. Ne-au luat pe toți pe care ne-au găsit pe peron, pe mine, pe socră-mea, pe cumnată-mea și a mai fost și soția lui Moț Aurel cu un copilaș mic și ne-au băgat în Securitate. Când am ajuns, a venit unul și m-a întrebat: „Cine a tras în armată?” „Nu știu”, i-am zis, dar tot m-a lovit, nici acuma nu știu. Am căzut, mi-a năpădit sângele și pe gură și pe nas. Nu mai știu cât am stat acolo, numai m-am limpezit că a venit altul și m-a dus la un robinet și m-a spălat, a pus apă rece pe mine și mi-am revenit.

Am stat acolo două săptămâni și jumătate sau trei, la Securitate. În fiecare zi, trebuia să mergem la curățenie, și așa mă speriam și așa frică aveam, că toți pereții erau plini de sânge și podelele, dușumeaua erau pline de sânge, iar noi trebuia să le spălăm.

 

Lucia Hossu-Longin:

Cei care ne-au dat aceste documente spuneau că erați renumit în Arad pentru duritatea dumneavoastră, așa este? Ce fel de om erați în exercițiul funcțiunii?

Alexandru Rafila:

Nu eram dur. Eram un om corect. N-am arestat pe nimeni, sau din ordinul meu nu a fost arestat nimeni, dacă nu a existat vreun document sau o informație că a activat undeva. Nu primeam, adevărat, intervenții, și nu puteam să primesc pentru că, știți dumneavoastră, adică nu știți, dar atunci nu se proceda cu trafic de influență și chestii din astea. Și n-a fost chiar așa, că le-am dat posibilitatea de multe ori ca să mai vadă un părinte sau pe cineva, ceea ce nu prea era voie. Altfel ce să fiu dur, cum puteam să fiu dur?

Lucia Hossu-Longin:

Probabil în anchete?

Alexandru Rafila:

Dar eu nu anchetam, doamnă!

Lucia Hossu-Longin:

N-ați anchetat niciodată?

Alexandru Rafila:

Nu prea, nici nu mi-aduc aminte. Așa, să zic, că pe Zarea l-am anchetat eu, de exemplu.

Lucia Hossu-Longin:

Dar ascultați-mă, dacă erați 20 de oameni la Securitatea din Arad, și dumneavoastră erați șeful lor, iar în perioada aceea era o muncă foarte mare, o activitate foarte intensă a Securității, pentru că erau la începuturile comunismului și erau atâția oameni care opuneau rezistență împotriva colectivizării, cum puteți să spuneți, iertați-mă că pun accent pe acest lucru, că nu erați implicat în anchete? Nu se poate să miște ceva în Securitatea unui județ și omul care conduce să nu știe. Că este arestat un om, că sunt anchetați?

Alexandru Rafila:

Știam, știam, cum să nu știu. Că sunt arestați, că sunt anchetați. Dar nu asistam la anchetarea lor, ce să asist, aveam eu timp? Aveam alte probleme, cu informațiile. Du-te la ședințe toată ziua, du-te la Timișoara la regiune. Ce, eram eu acolo tot timpul? Nu eram.

Lucia Hossu-Longin:

Acum faptul că mărturisiți că nu erați, asta nu înseamnă nu aveați totuși o răspundere?

Alexandru Rafila:

Păi cum să nu, nu era răspunderea mea, nu eram eu șef? La vârsta aceea…

 

Ion Malița

Ne-a luat la cercetări, cum ne-am prezentat, imediat, unde am fost, cine ne-a dat de mâncare, ce am făcut în perioada asta, cine a adus mâncarea acolo. Și bătaie, că ne-a bătut cum nici pe animale nu le-a bătut nimeni, n-am văzut așa bătaie, nu știu cum am rezistat noi acolo. Nu cu bâte de astea, bâte de cele groase, cum aveau acolo. Te bătea până cădeai jos, cum cădeai jos, arunca o găleată de apă, te trăgea deoparte, venea altul. Atunci bătea pe altul, până își revenea ăsta. Și când își revenea, începeau iar cu bătaie pe ăsta. Apoi făceau pauză, te ducea înăuntru așa leșinat cum erai, la cercetări, să spui că cine ți-a dat de mâncare, unde ai fost, unde ai stat și astea au ținut trei săptămâni de zile, cercetările.

(…)

La tata, au fost picioarele rupte în căruță. I-a îngropat cu foarte puțin pământ. Ziceau unii că mișcau când au fost fuși la groapă și atunci că i-au împușcat în cap și în piept.

 

***

Lista celor executați pe loc, fără somație sau judecată
în masacrul din anul 1949

Comuna Sepreuș: Ioan Stana, Ioan Pârvu, Mihai Inacicau, Petre Faur

Comuna Apateu: Ioan Mang, Petru Moț, Simion Stana, Gheorghe Malița

Comuna Berechiu: Gheorghe Ilonca, Mihai Haiduc

Comuna Șomoșcheș: Ioan Faur, Gheorghe Margine

Comuna Șușag: Ioan Huțiu, Teodor Huțiu

Comuna Coroi: Matei Leucuța

Comuna Chislaca: Ioan Moț

Comuna Ucuriș (Bihor): Ioan Mateoc, tatăl, Ioan Mateoc, fiul, Flore Mateoc, Alexandru Mateoc, Ioan Bodean, Ioan Panta

Comuna Grișul (Bihor): Silviu Sârbu, Gheorghe Botou

Comuna Batar (Bihor): Ion Crăciun, Ioan Sucigan

 

Alexandru Rafila:

Aveți timbrul acesta de revoluționară dumneavoastră, de asta…

Lucia Hossu-Longin:

M-ați fi arestat în ’49…

Alexandru Rafila:

Sigur, dacă ați fi activat împotrivă, cum să nu. Pe mine nu m-ar aresta acuma ăștia?

Lucia Hossu-Longin:

De ce să vă aresteze?

Alexandru Rafila:

Păi uitați că vin cu prostii aici, fără dovezi. Dar încă nu au arestat pe nimeni, nu au fost la putere, ăștia, opoziția.

Lucia Hossu-Longin:

Vă e teamă de opoziție?

Alexandru Rafila:

Mie nu mi-e teamă, acuma…

Lucia Hossu-Longin:

Niciunul dintre martorii Memorialului nu au spus că vor să vadă pe foștii torționari în pușcărie, ci doar justiție să fie.

Alexandru Rafila:

Păi nu a fost Justiție…

 

Comentariu (Lucia Hossu-Longin):

Ca și Alexandru Rafila, mulți alți comandanți de Securitate, ascunzându-se după conspirativitatea în care lucra instituția, au produs adevărate masacre în rândul țăranilor, în perioada colectivizării forțate. În 1949, Partidul a tras o directivă după care arestările și execuțiile nu se puteau face decât cu aprobarea directorului regional de Securitate. Miliția și Securitatea se aflau în război cu satul românesc. Și asta o știa bine comandantul Securității din Arad.