Exclusiv: Primul capitol din „Îmbarcarea către Cythera”, noul roman al lui Octavian Soviany

În luna decembrie vom publica Îmbarcarea către Cythera, continuarea volumului Micul saturnian (seria-tetralogie Lelian), cartea care continuă biografia ficționalizară a marelui poet Paul Verlaine, scrisă de Octavian Soviany.

Îmbarcarea către Cythera poate fi precomandată pe platforma Sprijina.ro, în cadrul campaniei noastre de crowdfunding și precomenzi demarate pe 16 noiembrie, care să ne ajute să strângem fondurile necesare publicării și promovării acestui titlu. Peste 50 de exemplare au fost deja achiziționate în avans.

Mai jos, puteți lectura primul capitol al noii cărți:

 

După succesul meu de la examenul de bacalaureat tata a decis că am nevoie de puțină odihnă, mâncare sănătoasă și aer curat. Așa că s-a gândit să mă expedieze la Champdoux, unde unchiul Thomas, o rudă a mamei, deținea o proprietate agricolă.

Când am auzit ce avea tata de gând, inima a început să-mi bată mai tare. În satul acela de lângă Arras se născuse și își petrecuse primii ani de copilărie Marie, înainte ca moartea să-i secere, unul după altul, părinții.

Mai fusesem acolo doar o singură dată, cu mulți ani înainte, deoarece relațiile alor mei cu unchiul Thomas erau pe atunci foarte reci. Ei îl acuzau – am auzit-o de nenumărate ori – că, în scurtul timp cât fusese în grija lui, o tratase pe verișoara mea ca pe o slujnică și îl mai bănuiau și de vânzarea dubioasă a unor pământuri ce aparținuseră părinților lui Marie, din care aceasta ieșise serios păgubită.

Îmi amintesc destul de limpede de întâiul meu drum la Champdoux, căci acesta s-a întâmplat să fie prima mea călătorie cu trenul. Și nu trebuie să mai spun ce impresie puternică a făcut asupra imaginației mele de copil aventura aceea feroviară, cu ce ochi lacomi și mirați mă uitam la locomotiva care scotea foc pe nări ca dragonii din poveștile pe care mi le citea mama, la căsuțele pe roți pe care le trăgea în urma lui monstrul cel mare și negricios, la peisajul care alerga prin fața mea spre orizonturi necunoscute. Scoteam din când în când capul pe fereastra vagonului, slobozind mici strigăte de încântare, spre amuzamentul părinților mei, care n-a durat însă decât până în momentul când curentul de aer mi-a smuls din cap pălăriuța de pai nou-nouță, cumpărata special pentru această călătorie. Distracția se încheie brusc. Mama s-a încruntat, tata a bombănit o înjurătură și le-a cerut tovarășilor noștri de compartiment permisiunea să închidă fereastra, în timp ce eu a trebuit să strâng tare din dinți ca să-mi stăpânesc lacrimile, căci fusesem învățat de acasă că nu e frumos să plângi în fața unor persoane străine.

Călătoream în același compartiment cu doi belgieni care mergeau la Bruxelles și cu care tata se străduia să lege o conversație.

Am început să trag cu urechea, sperând că tatăl meu nu va pierde ocazia de a povesti vreuna din isprăvile lui militare, care mă încântau atât de tare pe vremea aceea. Dar așteptările mele au fost înșelate. Nu s-a vorbit despre Waterloo, nici măcar despre Alger sau Trocadero, ci despre un lucru înspăimântător, care a făcut ca toată plăcerea mea de până atunci să se transforme într-o spaimă teribilă ce îmi umbrește și acum fiecare călătorie cu trenul.

Unul dintre cei doi belgieni povestea că în urmă cu vreo trei ani în apropiere de Champdoux se întâmplase o catastrofă îngrozitoare, din care scăpase ca prin urechile acului. Fusese în trenul Paris-Bruxelles care deraiase la ieșirea din gara Roeux din pricina greșelii unui acar. Douăzeci și opt de vagoane trase de două locomotive săriseră de pe șine, iar numărul morților și al răniților n-a fost cunoscut niciodată. Oricum, trebuie să fi fost mult mai mare decât cel pe care îl arătau ziarele.

Din momentul acela călătoria a devenit pentru mine un coșmar. La fiecare zdruncinătură mai puternică a vagonului tresăream fără voie și îmi acopeream ochii cu palmele, iar din cinci în cinci minute îi întrebam pe părinții mei dacă mai aveam mult până la Champdoux. Afară începuse să se întunece. Nu mai îndrăzneam să privesc spre fereastră, căci mi se păruse la un moment dat că văd lipită de geam o față albă, cu două găuri întunecate în loc de ochi, ce se uita la mine stăruitor. În cele din urmă, cuprins de un început de febră, mi-am ascuns fața în poala mamei, care a început să mă mângâie mașinal, convinsă că am răcit fiindcă îmi pierdusem pălăriuța.

De la ferma unchiului Thomas nu aveam prea multe amintiri.

Îmi aminteam foarte vag de o casă mare și întunecoasă, înconjurată de o livadă de piersici, de chipul extrem de congestionat al unui bărbat mare și gras, care obișnuia că mă ia pe umeri și să alerge cu mine prin curtea largă, străjuită de tot felul de acareturi.

Singura mea amintire mai limpede este legată de cimitirul prin care mama ne-a condus, pe mine și pe Marie, până am ajuns lângă două morminte părăginite, pe care crescuseră buruienile cât statul de om, și ne-a pus să îngenunchem și să spunem o rugăciune.

Trecuseră de atunci mai bine de zece ani.

Acum urma să călătoresc singur și era pentru prima dată că aveam să mă aflu departe de părinți, într-un loc aproape necunoscut, care îmi stârnea curiozitatea, dar – de ce să nu recunosc? – și o anumită neliniște. Mi-am amintit de micile plăceri ale vieții câmpenești, pe care nu le mai gustasem de mult, de păduri și pâraie, de holdele aurii și de marea sărbătoare a secerișului care tocmai se apropia, de mirosul de cidru și de gustul supei de varză, de pălăriile pleoștite ale țăranilor și de coapsele zdravene ale fetelor de la țară.

De când ne mutaserăm la Paris, tata pusese capăt vacanțelor noastre de vară.

În dimineața plecării am trecut pe la Victorine. I-am spus că voi pleca într-o scurtă vacanță, ne-am făgăduit că o să ne scriem și am făcut schimb de adrese. Nimerisem însă într-un moment nepotrivit și mi s-a părut că vizita mea a produs o oarecare stânjeneală. Intrasem neanunțat în salon, luând-o înaintea servitoarei, care părea că nu se trezise încă bine din somn. Am găsit-o acolo pe doamna de Saint-Aimant în tovărășia lui signor Lombardi, interpretul acela mătăhălos de canțonete italienești, care era nelipsit de la seratele literare de sâmbătă seară. Acesta purta un halat de casă cam soios și cam jerpelit, care, împreună cu familiaritatea cu care o trata pe mama lui Victorine, mi-a dat de înțeles că între cei doi exista mai mult decât o simplă legătură mondenă. Când am intrat, doamna de Saint-Aimant tocmai spunea ceva pe un ton ridicat, iar italianul era roșu la față și își proptise pumnii în șolduri, cu gura strâmbată într-o expresie de mânie. Sosirea mea îi luase pe neașteptate. Câteva clipe a domnit o liniște stânjenitoare, apoi mama lui Victorine a găsit de cuviință să mă lămurească:

– Signor Lombardi locuiește deocamdată aici. Tocmai a avut o mică neînțelegere cu proprietăreasa.

Iar pe fața doamnei de Saint-Aimant mi s-a părut că văd apărând, sub stratul de fard, două pete mari de roșeață.

Am îndrugat câteva cuvinte confuze, scuzându-mă că venisem în vizită neanunțat și la o oră atât de nepotrivită.

– În casa asta nu există ore nepotrivite – zise doamna de Saint-Aimant. Bănuiam că ești un tânăr lipsit de prejudecăți.

Atunci a apărut în salon Victorine, care s-a uitat la mine cu un aer nemulțumit și m-a întrebat sec ce poftesc. După ce i-am spus că voi lipsi din Paris o săptămână sau două s-a mai îmbunat puțin, m-a pus să-i promit că îi voi scrie, apoi s-a retras la fel de brusc cum apăruse, spunându-mi că o doare îngrozitor capul și aruncându-i lui signor Lombardi o privire ce mi s-a părut încărcată de ură.

În afară de Victorine, nu mai aveam de la cine să-mi iau rămas bun.

Tata a ținut să mă conducă la gară și să-mi ducă valiza în care nu erau îngrămădite decât câteva rânduri de schimburi, un caiet nou-nouț, pe care speram să-l umplu în scurt timp cu poeme, precum și o sticluță cu apă sfințită, cu care mama mă pusese să jur că mă voi stropi zi de zi după rugăciunea de dimineață.

Ferma unchiului Thomas era avută și înfloritoare. La sosirea mea se făceau pregătirile pentru seceriș, iar unchiul tocmise o mulțime de lucrători – bărbați și femei – care forfoteau prin curtea lui încăpătoare, unde masa era pusă aproape tot timpul.

Unchiul m-a primit cu exclamații de bucurie.

Înfățișarea lui m-a făcut să mă gândesc la personajele lui Rabelais, la Gargantua sau la Pantagruel. Căci unchiul meu avea statura unui colos, un pântece pe măsură, brațe și picioare herculeene, mâinile bătătorite de muncă – obișnuia să muncească cot la cot cu argații, lăudându-se că-i întrece în vigoare și îndemânare -, un cap uriaș, aproape în întregime pleșuv, trăsături leonine și obrajii ciupiți de vărsat. Când m-a strâns în brațe am crezut că îmi va strivi toate oasele și mi-am pierdut răsuflarea pentru câteva clipe. Cred că-i lăsasem o impresie penibilă, cu piciorușele mele plăpânde, cu figura mea de adolescent bolnăvicios, căreia o barbă rară, lăsată de câtva timp, încerca în zadar să-i imprime o spoială de bărbăție, și cu gura mea de batracian, căci s-a uitat la mine nemulțumit și mi-a spus că dacă voi zăbovi la el câteva săptămâni își va da toată silința să scoată din mine un flăcău zdravăn, sănătos și roșu la față.

Și trebuie să recunosc că unchiul Thomas nu se zgârcea atunci când era vorba de mâncare și mai cu seamă de băutură.
Avea o bucătărie imensă, unde focul de sub plitele, în jurul cărora forfotea zi și noapte o bucătăreasă cu un pântece nu mai puțin voluminos decât acela al unchiului meu, ajutată de două slujnice tinere, nu se stingea decât rareori. Ziua începea cu un mic dejun pantagruelic, la care unchiul se ghiftuia cât șapte bărbați, îndemnându-mă să-i urmez pilda, și bea pe măsură, făcându-mi tot timpul cu ochiul și spunând că berea de casă, pe care o înghițea cu nemiluita, îl ajută să urineze mai lesne. Evident că nu mă puteam lua cu el la întrecere, dar înghițeam și eu cât puteam, pentru că aerul sănătos de la Champdoux îmi dădea o poftă de mâncare cum nu mai avusesem demult. Nu mă dădeam în lături nici de la băutură, încercând totuși să nu întrec măsura și să mă fac de râs în fața unchiului meu. Îmi plăcea viața asta tihnită și îmbelșugată, căci, așa cum îmi dădusem seama de timpuriu, aveam în fond o inimă simplă și bună, precum și firea oarecum primitivă a unui țăran.

Câteva zile mai târziu a început secerișul.

La început am ținut morțiș să-l însoțesc pe unchiul Thomas la câmp, iar munca secerătorilor mi-a stârnit un sentiment ciudat, în care se amestecau bucuria, dar și un început de melancolie. Mi-am amintit de zilele de odinioară, când asistam la sărbătoarea secerișului alături de Marie, privind cum secerile fulgerau în bătaia strălucitoare a soarelui, culcând la pământ holdele aurii. Pe fețele lucrătorilor se prelingeau broboane mari de sudoare, iar brațele lor vânjoase păreau însuflețite de o putere nepământească. Atunci verișoara mea îmi spunea că cele mai de preț daruri pe care Dumnezeu le-a făcut oamenilor sunt pâinea și vinul, adică propriul său trup și propriul său sânge, din care îmi va veni și mie sorocul să mă împărtășesc cu prilejul primei comuniuni. Undeva în apropiere țârâiau greierii, iar văzduhul de un albastru intens, pe care nu se vedea nicio urmă de nor, era străbătut doar din când în când de zborul grăbit al vreunui uliu plecat după pradă. Moleșit de căldură, îmi lăsam capul în poala lui Marie, care mă mângâia ușor, cu niște degete moi, ce mi se părea că miroseau ca miezul proaspăt de pâine.

Cuprins de un prea-plin al sufletului, i-am scris atunci lui Marie o scrisoare exaltată, în care îi aminteam de zilele senine din copilărie și de vacanțele noastre la țară, numind-o zâna cea bună care mi-a vegheat cu dragoste și devotament anii de viață cei mai senini.

Nu mai scrisesem nicio altă scrisoare de când mă aflam la unchiul Thomas, nici părinților, nici lui Victorine. Parisul rămăsese în urmă: cu apartamentul din Batignolles, cu rue Orléans-Saint-Honoré, cu seratele literare ale doamnei de Saint-Aimant, cu trotuarele lui noroioase și pătate de vărsături și cu ochii roșii ai omnibuzelor.

Ce putea fi mai plăcut decât ceasurile de tihnă petrecute la marginea lanurilor nemărginite de grâu, ascultând glumele aspre ale secerătorilor, trăgând cu ochiul la trupurilor vânjoase ale fetelor, care culegeau spice sau mânuiau secera în rând cu bărbații și aveau ceva din farmecul robust al lui Rosalie. Înaintau prin lan, cu brațele și umerii lăsați la vedere și cu fustele suflecate până la jumătatea coapselor, răspândind în jurul lor forță și sănătate. Și uneori mi se părea că se uită cu un aer batjocoritor la mădularele mele rahitice și la hainele mele pocite de orășean. Straiele țărănești, pe care voise să mi le împrumute unchiul Thomas, erau mult prea mari, iar după ce le-am probat în fața oglinzii din sufragerie, singura odaie din casa unchiului meu în care se găsea o oglindă veche și pătată de muște, mi-am dat seama că m-ar face să apar încă și mai ridicol în fața țărăncuțelor din Champdoux, care se uitau la mine ca la un animal ciudat, evadat dintr-o menajerie.

Una dintre acestea începuse să-mi atragă de la o vreme atenția. Nu semăna cu tovarășele sale de seceriș. Era foarte tânără, nu putea să aibă mai mult de paisprezece sau cincisprezece ani. Destul de scundă, subțire și agilă ca un țipar, dar cu formele perfect împlinite, Pauline mânuia secera cu îndemânarea unui bărbat și era tot timpul bine dispusă. Iar când mi-a băgat de seamă privirile admirative și poate nu tocmai nevinovate, a început să-mi arunce, la rândul ei, niște căutături viclene, care păreau să-mi dea de înțeles că aș putea să îndrăznesc mai mult.

Dar bineînțeles că m-am purtat și de data aceasta ca un papă-lapte. Trebuie să recunosc că nu m-am priceput niciodată să le fac curte femeilor, m-am sfiit totdeauna să intru în vorbă cu ele, iar această timiditate a sporit pe măsură ce îmi dădeam tot mai mult seama că înfățișarea mea le putea speria. Mi se părea limpede că Pauline încerca să cocheteze cu mine, dar habar n-aveam cum ar trebui să reacționez, așa că mă mărgineam să-i trimit de la distanță niște uitături admirative, la care fata binevoia uneori să răspundă cu un surâs.

Când soarele ajungea la amiază, munca secerătorilor înceta pentru două ceasuri. Argații aduceau cu căruțele de la fermă cazanele aburinde cu supă și butoaiele cu cidru și cu bere de casă, toată lumea căuta un loc mai umbros și se apuca să prânzească. Se formau mici grupuri, se spuneau glume, iar fetele începeau câteodată să cânte. Aș fi vrut să fiu primit și eu în mijlocul acestor oameni, care mi se părea că, deși erau nevoiți să muncească din greu, duceau o viață sănătoasă și liniștită, mi-ar fi plăcut să glumesc și să cânt alături de ei, dar toată lumea mă ocolea și se uita la mine ca la un străin. Cât de tare îl invidiam pe unchiul Thomas, pe care țăranii îl priveau ca pe unul de-ai lor, care muncea alături de ei, înjura la fel ca ei și-și permitea cu femeile niște gesturi de o familiaritate extremă. Eu nu muncisem cu brațele niciodată, nu știam să înjur, femeile nu mă plăceau, iar hainele mele de orășean nu stârneau decât cel mult o strâmbătură ironică. Nici măcar ceasul de buzunar, pe care îl primisem în dar de la tata după absolvirea bacalaureatului și pe care mă străduiam să-l păstrez cât mai la vedere, nu făcuse cine știe ce impresie.

Într-una dintre aceste pauze de prânz inima a început să-mi bată mai tare: Pauline se răzlețise de tovarășii cu care se ducea de obicei să prânzească și se așezase de una singură la marginea lanului, doar la câțiva pași distanță de mine.

Nu îndrăzneam să mă întorc cu fața la ea, dar îi furam cu coada ochiului fiecare mișcare.

Mânca încet, cu gesturi măsurate și nu lipsite de o oarecare distincție, niște gesturi pe care nu te-ai fi așteptat să le vezi la o țărăncuță. Ea nu se număra printre oamenii angajați de unchiul Thomas și își adusese, învelită într-un șervet alb, foarte curat, o gustare sărăcăcioasă: pâine, două ouă, o bucată de brânză. După ce a terminat de mâncat, și-a scuturat șervetul cu aceleași mișcări tacticoase, l-a împăturit și l-a pus în sân, a sorbit o înghițitură de apă, s-a întins pe spate, și-a așezat brațele sub cap și a închis ochii. După un timp a început să respire mai rar.

Oare adormise de-a binelea?

Avea un picior dezgolit până deasupra genunchiului, iar sânii mici și și pietroși i se conturau limpede sub bluza subțire. Trupul acesta proaspăt, care avea ceva din sălbăticia plină de vino-ncoa a unei margarete de câmp, mi-a deșteptat simțurile. Eram obișnuit doar cu corpurile stătute și măcinate de viciu ale femeilor de bordel. Aveam impresia că atingerea lui mi-ar fi stârnit o senzație de răcoare încântătoare.

Pauline a făcut o mișcare prin somn, dezvelindu-și încă și mai tare piciorul.

Era mai mult decât puteam îndura.

M-am ridicat din iarbă cu pantalonii umflați, am făcut câțiva pași la întâmplare, clătinându-mă de parcă aș fi înghițit zece stacane din berea care îl ajuta să urineze pe unchiul Thomas, și am găsit în cele din urmă un tufiș des în spatele căruia m-am ascuns, dar nu ca să urinez. M-am deșertat aproape imediat și m-a apucat, așa cum mi se întâmpla de fiecare dată, o scârbă cumplită de mine. Am întors capul, să nu mai văd băltoaca care se lăbărța la picioarele mele, apoi am început să mă închei grabnic la pantaloni.

A doua zi n-am mai mers cu unchiul la seceriș.

Am zăcut în pat până la prânz, apoi am ieșit în curtea care era pustie la ora aceea, căci toată lumea plecase la lucru. Până și vitele fuseseră duse la câmp, doar în mijlocul unui fel de țarc zăcea în praf o scroafă uriașă, în jurul căreia mișunau vreo doisprezece purcei, la care m-am uitat cu dezgust. Mi se părea că seamănă cu niște șobolani.

Îmi era cu neputință să-mi găsesc o ocupație, așa că m-am hotărât să fac o plimbare până în sat.

Aveam de mers mai bine de jumătate de leghe. Din fericire arșița se mai potolise, dar pe cer începuseră să se adune nori cenușii, în timp ce o pală de vânt se războia destul de aprig cu copacii de la marginea drumului. Poate că nu era vremea cea mai potrivită pentru plimbare.

Drumul era larg, acoperit de un strat gros de praf în care se bălăceau vrăbiile, și cobora în pantă ușoară spre sat. Nu am întâlnit niciun trecător. N-a trecut pe lângă mine nicio căruță. Vedeam doar ogoarele nesfârșite, care se întindeau de o parte și de alta a șoselei și din care o bună parte fuseseră deja secerate. Doar pe ici pe colo se mai deslușeau, undeva aproape de linia orizontului, siluetele aplecate ale secerătorilor, care păreau niște pete mărunte de tuș, lăsate în urma ei de o peniță neîndemânatică.

Apropiindu-mă de sat, treceam pe lângă gospodării sărăcăcioase, garduri improvizate din pari, cocioabe înfundate în pământ, care priveau către drum cu niște ferestre nu mai mari decât palma, acoperișuri mânjite cu pete întunecate de mușchi, staule și grajduri dărăpănate, curți pline de praf, prin care șontâcăiau câteva găini anemice, cu creste pleoștite și decolorate.

Vreo sută de pași mai încolo șoseaua se transforma într-o uliță, casele deveneau mai arătoase, gospodăriile păreau mai prospere. Am trecut pe lângă școala chircită ca o ciupercă la picioarele bisericii, așezată la ceva distanță de drum, în mijlocul unui teren în pantă. În spatele ei se întindea cimitirul. În fața primăriei, pe un scăunel cu trei picioare, un bărbat – probabil paznicul – dormea cu gura deschisă. Ulița dădea într-o mică piațetă, străjuită de câteva prăvălii, toate închise. Era deschisă doar cârciuma, unde nădăjduiam să mă răcoresc cu o înghițitură.

Mai fusesem acolo o dată cu unchiul Thomas, iar cârciumarul mă cunoștea. Așa că mi-a făcut o plecăciune, mi-a adresat un zâmbet mieros și m-a condus la o masă mai arătoasă, pe care a șters-o îndelung cu marginea șorțului.

Am comandat vin.

La ora aceea cârciuma avea puțini mușterii. La o masă lungă, unde se adunau seara zece sau doisprezece săteni, erau așezați acum numai trei țărani cu figurile încruntate. Doi dintre ei erau bătrâni, slăbănogi, cu gurile știrbe, cu sprâncenele groase și cenușii, cu obraji gălbejiți și nerași și semănau atât de bine unul cu celălalt încât păreau frați. Hainele lor jerpelite le dezvăluiau sărăcia. Ce de-al treilea era un bărbat de vreo patruzeci de ani, îndesat și negricios. Avea brațul drept bandajat până la cot și prins cu o eșarfă de umăr.

Purtaseră până la venirea mea o discuție aprinsă, căci le auzisem glasurile răgușite din stradă, dar acum tăcuseră brusc și mă cercetau cu niște priviri întunecate și iscoditoare. Nu păreau prea prietenoși cu străinii, mai ales cu cei care purtau, ca mine, haine de orășeni și se fuduleau cu ditamai ceasul de buzunar. Dar începusem să mă obișnuiesc: îmi dădeam seama că în ciuda inimii mele de țăran rămâneam un intrus pentru ei.

Vinul era rece, dar avea un iz ușor de butoi.

După un timp, țăranii s-au pus din nou pe taclale. Bărbatul cu brațul legat era mânios: își scrântise în ajun mâna și nu mai putea să iasă la lucru. Am înțeles că era străin de sat și fusese tocmit cu ziua de unul dintre țăranii mai cu dare de mână. Bătrânii s-au apucat să-l descoasă: voiau să afle de unde vine, iar când au aflat că omul lucrase până nu de mult la oraș într-un atelier de tinichigerie, au devenit încă și mai iscoditori. Străinul le răspundea la început ursuz, parcă în dușmănie, dar, după ce cârciumarul a mai pus pe masă un rând de băutură, i s-a mai dezlegat limba. Plecase de la oraș din pricina unor neînțelegeri cu patronul, care îl acuzase de agitație și-l amenințase cu poliția pentru că ceruse o mărire de salariu. Cei doi țărani erau însă mai interesați de prețul grâului și îi blestemau pe domnii de la Paris care cumpărau grâu din America, aducându-l pe bietul țăran, care era nevoit, la rându-i, să mai lase din prețuri, la sapă de lemn. Străinul se plângea și el: la oraș mâncarea era scumpă, patronii plăteau niște salarii de mizerie, hoții și slugoii lor se îmbogățeau fără rușine, la bursa de la Paris se câștigau și se pierdeau milioane, țara încăpuse pe mâna evreilor, iar vinovat pentru toate acestea nu era nimeni altul decât împăratul Napoleon.

Discuția a fost întreruptă de apariția în cârciumă a unui nou personaj.

Acesta era un ins de vreo șaizeci de ani, cu o înfățișare vicleană. Avea niște ochi mici și vioi, care priveau parcă în mai multe părți deodată, un nas lung și strâmb, pe care și-l betegise pesemne pe vremuri în vreo încăierare, niște obraji spânatici, o gură mare pe care apărea tot timpul o strâmbătură batjocoritoare și un gât costeliv, cu mărul lui Adam conturându-se cât un pumn de copil pe sub pielea brăzdată de zbârcituri. Era foarte oacheș, iar prin părul lung, cenușiu și murdar, îi atârnau câteva fire de paie. Mișcările repezite și oarecum nefirești îi dădeau ceva din aerul grotesc al unei paiațe. Purta niște pantaloni peticiți, care nu-i ajungeau decât până la jumătatea gambelor, și o cămașă cărămizie descheiată pe jumătate, ce-i lăsa la vedere pieptul tuciuriu, acoperit de peri cenușii.

Cârciumarul îi aruncă o privire disprețuitor-ironică, apoi îl întrebă cu o amabilitate prefăcută:

– Ce mai faci, taică Roche?

– Rău, jupâne! – răspunse noul venit. Azi m-am bășit toată ziua.

Și, parcă pentru a-și întări spusele, slobozi un vânt zgomotos, care îi făcu pe cei trei țărani să izbucnească într-un hohot de râs.

– Și nepoțica? – întrebă din nou cârciumarul, clipind hâtru din ochi.

– Ea face bine. Se fute – spuse din nou taica Roche, iar cuvintele lui fură urmate de o nouă explozie de ilaritate.

Apoi se uită țintă la mine, de parcă atunci m-ar fi văzut pentru prima dată, se strâmbă și spuse cu o voce chelălăită:

– Asta-i viața, domnișorule dragă. Unii se bășesc și alții se fut.

Și după ce rămase proțăpit o vreme în mijlocul cârciumii, uitându-se cu ochișorii lui vicleni de jur-împrejur, începu brusc să se scotocească prin buzunarele de la pantaloni, scoase de acolo câțiva gologani, pe care îi zornăi în palmă de câteva ori, păru să-i numere cu privirea, apoi făcu către cârciumar, întinzându-i o două monede:

– Ia toarnă-mi un rachiu și mie, jupâne! Poate mi-o mai potoli durerea de mațe… O țin de o săptămână tot într-o cufureală…

– Încearcă mai bine cu niște rădăcină de gard – zise cârciumarul, în timp ce-i turna cu zgârcenie scârbei de moș un pahar de rachiu.

– Aia s-o mănânci dumneata cu familia în duminica de Rusalii – făcu taica Roche, sorbind din rachiu cu o strâmbătură. Apoi, după ce păru că stă câteva clipe pe gânduri, veni șontâcăind către mine:

– Pot să șed și eu cu mata la masa boierilor, domnișorule?

Am dat din cap a încuviințare. Moșneagul mi se părea dezgustător și pitoresc în același timp și îmi stârnise o oarecare curiozitate. Deși mă laud cu o inimă simplă și bună – iar lauda asta conține o bună parte de adevăr -, mintea mea nu e lipsită de o anumită aplecare spre perversiune și mi s-a întâmplat adesea să mă simt atras de ceea ce e nefiresc, murdar sau nesănătos. Părinții mi-au povestit că pe vremea când tata era cu regimentul la Montpellier, dădaca m-a surprins în timp ce voiam să duc la gură o murdărie de câine.

Mi-am împins totuși scaunul ceva mai departe de masă, căci moșneagul mirosea îngrozitor.

Acesta îmi observă gestul, strâmbă din buze în felul său batjocoritor, apoi spuse, privindu-mi cu insistență lanțul de la ceas, cu care nădăjduisem să iau ochii sătenilor:

– Ești bun să-mi spui și mie cât îi ceasul, domnișorule dragă?

M-am uitat la ceas și i-am spus nesuferitului de moș că era trei fără zece.

– Frumos ornic mai ai! – zise acesta din nou. Îl potrivești după turla bisericii?

De la masa celor trei țărani izbucni iarăși un hohot de râs.

Încercam să mă prefac că n-am auzit nimic, dar simțeam că un val de sânge îmi inundase obrajii și a trebuit să strâng tare din dinți ca să-mi stăpânesc iritarea. Eram decis să-mi beau vinul și să plec cât mai repede de acolo. Văzuți de aproape, țăranii începuseră să mi se pară dezgustători. Mi-am golit paharul dintr-o înghițitură. Dar sticla abia dacă fusese deșertată pe jumătate.

De cealaltă parte a mesei, taica Roche își strâmbă iarăși gura a nemulțumire.

– Vinul e băutură de muieri, domnișorule! Eu aș zice să iei un rachiu înainte de masa de prânz!

Și strigă către cârciumar, înainte ca eu pot schița vreun gest de împotrivire:

– N-ai auzit, jupâne? Un rachiu pentru domnișoru’ și un rachiu pentru mine!

Birtașul veni cu rachiurile. Taica Roche își ridică paharul, și-l duse în dreptul ochilor, îl privi în zare, scoase o mârâitură de satisfacție, apoi behăi:

– Hai să ciocnim, domnișorule, și să ne dea Dumnezeu mie rachiu și dumitale muieri!

Am ciocnit în silă cu moșul și am gustat din rachiul care mi-a pârjolit măruntaiele.

– Nu trebuie să-ți pară rău că l-ai cinstit cu un pahar de rachiu pe un bătrân bășinos – zise din nou taica Roche.

Și continuă pe un ton jalnic, încercând să-și stoarcă o lacrimă:

– Eu nu mai am aproape nimic… am băut tot…

Rachiul mi-a schimbat aproape numaidecât dispoziția. După primul pahar a venit al doilea, pe urmă al treilea. Începeam să mă simt în largul meu, iar taica Roche nu mi se mai părea atât de dezgustător.

Afară începuse să plouă. Încet-încet, cârciuma începea să se populeze.

Înfierbântat de rachiu, am început să mă laud cu isprăvile mele erotice din rue Orléans-Saint-Honoré. Țăranii erau numai ochi și urechi, scoteau din când în când hohote groase de râs sau fluierături admirative. Un flăcău lat în umeri vru să știe dacă e adevărat că prostituatele se rad în părțile rușinoase. Altul, care se lăuda că unchiul lui fusese în două rânduri într-o casă de fete de la Arras, o ținea morțiș că, spre deosebire de femeile obișnuite, damele de bordel o fac numai pe gaura dinapoi, ca să nu rămână borțoase. Eu le-am povestit că la Paris cele mai multe prostituate sunt prințese și contese scăpătate, poartă bijuterii autentice, sunt îmbrăcate ca doamnele din înalta societate și că eu însumi avusesem de mai multe ori o arhiducesă austriacă, care avea o sută douăzeci de kilograme și un picior de fildeș, căci pe cel adevărat îl pierduse în India, la o vânătoare de elefanți.

Atunci sătenii din Champdoux mi se păreau mai creduli decât niște copii, dar cu timpul am căpătat convingerea că-și băteau joc de mine, iar acum știu pe pielea mea că țăranii sunt hoți și vicleni.

Mă amețisem de-a binelea, mi se împleticea limba, iar aventurile pe care le povesteam deveneau tot mai fanteziste. După ce am isprăvit cu poveștile din rue Orléans-Saint-Honoré, am trecut la repertoriul meu de versuri licențioase, care a stârnit un val uriaș de ilaritate. Taica Roche mă acompania din când în când cu câte un vânt zgomotos, ceea ce m-a făcut să-mi amintesc cu entuziasm de un poem intitulat Crepitus, pe care i-l dedicasem pe vremuri, inspirat pesemne de ceasurile petrecute în latrina de la Institutul Laval, acestui zeu al furtunilor intestinale pe care îl vedeam în momentele acelea întruchipat în scârba de moș. M-am apucat să le povestesc țăranilor că cei vechi i se închinau unui zeu al bășinilor și am început să recit, bătând măsura versurilor cu brațul:

Sunt soi de Adamastor, stârnesc furtuna care
Te face-n mare grabă să mergi la umblătoare.

Am fost răsplătit cu râsete și aplauze, iar mai tare decât toți râdea taica Roche, care, pe măsură ce vedea cum îmi sporește buna-dispoziție, se purta cu mine tot mai familiar. Își lipise scaunul de al meu, mă izbea din când în când cu palmele peste coapse și mormăia că sunt un flăcău dezghețat, tocmai bun de pus ajutor de primar în Champdoux. Nu prea luam seama la neroziile lui, până când un nume, pe care l-a rostit ca din întâmplare, m-a făcut să tresar și să roșesc până în albul ochilor, ca un copil ce tocmai a săvârșit o năzdrăvănie.

Într-un moment în care larma din cârciumă se mai potolise, taica Roche și-a luat o mutră poznașă, mi-a făcut complice cu ochiul și mi-a șuierat la ureche:

– O știi pe nepoată-mea, domnișorule? Pe Pauline? Aia mică și negricioasă… Poți să i-o tragi dacă vrei. E fată isteață, nu face mofturi când capătă o atenție…

Așa beat cum eram, chipul micuței secerătoare mi-a reapărut pentru o clipă dinaintea ochilor și am încercat să descopăr fie și cea mai vagă asemănare între figura ei drăgălașă și mutra vicleană a moșului care încerca să se bage în sufletul meu, mânjită de sus până jos cu toate stigmatele viciului. Dar a trebuit să renunț aproape numaidecât, mintea mea era scufundată în ceață și incapabilă să mai ducă vreo judecată până la capăt, iar singura mea reacție la vorbele lui taica Roche a fost expresia de buimăceală care mi se zugrăvise pe chip și care a stârnit un nou val de ilaritate.

– Aiurea! – exclamă cineva. În seara asta domnișorul nu mai e bun de nimic.

Am vrut să le demonstrez că nu eram beat, m-am ridicat de la masă și am încercat să fac câțiva pași, dar numai intervenția energică a unui țăran m-a salvat de la o căzătură ridicolă. Am fost așezat din nou la masa lui taica Roche și, în aceeași clipă, am izbucnit într-un plâns zgomotos, în timp ce moșul se străduia să-mi toarne cu de-a sila pe gât încă un pahar de rachiu.
Pe urmă cred că am ațipit, iar amintirile mele devin foarte învălmășite.

Îmi amintesc vag că la un moment dat taica Roche mă zgâlțâia de umeri și îmi chelălăia la ureche:

-Scoală-te, domnișorule! Mergem acușica la Pauline!

Am ieșit din cârciumă recitând:

Sunt soi de Adamastor, stârnesc furtuna care
Te face-n mare grabă să mergi la umblătoare.

Afară cădea o ploaie deasă și întunecată.

Nu știu când și unde m-am despărțit de taica Roche.

Am ajuns la ferma unchiului Thomas ud leoarcă și plin de noroi, iar a doua zi am descoperit că îmi dispăruse ceasul de buzunar.