Nelu Stratone, despre „Rock în timpuri noi”: „După Revoluție, rockerii nu au putut sta deoparte la evenimente, ei s-au revoltat prin cântecele lor”

La finele lui 2016, Editura Hyperliteratura se avânta pe piață cu un proiect gigantesc sub titlul Istoria ROCK-ului românesc, de Nelu Stratone, cu o primă parte, Rock sub seceră și ciocan, care nu doar că a văzut „lumina tiparului”, ci s-a confruntat de-a dreptul cu o explozie. Căci felul în care a fost receptat și citit acest prim volum al trilogiei ne-a depășit toate așteptările, astfel că n-am stat prea mult pe gânduri și ne-am propus ca la sfârșitul acestui an să vă întâmpinăm cu volumul al II-lea.

După cum știți deja probabil, tipărirea și realizarea efectivă a acestei primei părți din Istoria ROCK-ului românesc a fost posibilă printr-o campanie de crowdfunding, grație sprijinului entuziast al unui public ce nu și-a domolit dorința de a pune mâna pe Rock sub seceră și ciocan până la ultimul exemplar pe care-l mai aveam în depozit. Cartea nu doar că a fost primită cu înflăcărare de presă, dar și nenumărați eroi ai cărții au aplaudat și ei proiectul, de la Nicu Covaci (Phoenix), la Ilie Stepan (Pro Musica), Mircea Vintilă, Mircea Florian și mulți alții. Iar asta ne-a determinat să mai scoatem încă un tiraj, care se vinde în momentul de față mai ceva ca pâinea caldă.

A trecut astfel un an, timp în care am ajuns cu lansări în peste 10 orașe din țară, într-un turneu de carte nemaiîntâlnit până în acel moment.

Acum însă a venit momentul să ne ținem de promisiune și să concretizăm partea a II-a a trilogiei, anume Rock în timpuri noi al lui Nelu Stratone, dorind să continuăm povestea culturală autohtonă printr-o nouă campanie de crowdfunding și, din nou, cu ajutorul și sprijinul vostru și al tuturor iubitorilor muzicii bune, să ne recuperăm împreună istoria valorilor într-o odisee care se află abia la jumătatea ei.

 
Precomandă cartea și susține proiectul ROCK ÎN TIMPURI NOI

Contribuie cu o donație prin campania de crowdfunding pe care am inițiat-o și prin care ne-am propus să strângem 14.500 lei până la data de 28 noiembrie 2017. Orice share sau donație contează!

Pentru a vedea campania noastră de crowdfunding, CLIC AICI.

Mai multe despre proiect pe pagina cărții sau pe pagina de Facebook a trilogiei.

• Urmărește clipul nostru de prezentare a volumului Rock în timpuri noi, cu Nelu Stratone, autorul, și Andrei Ruse, directorul Hyperliteratura și editorul cărții, video realizat de Ariel Constantinof:

Rock în timpuri noi continuă povestea rockului românesc de la momentul revoluției din 1989 până în anul 2000. Așa cum ne-a obișnuit Nelu cu primul volum, și aici sunt tratate evoluțiile și mișcările sociale importante ale acestei perioade (revoluția, eroii ei „rock”, apoi mineriadele și continua tranziție).

Esența acestui volum – după cum o să vedeți mai în detaliu în interviu – o reprezintă atrofierea tot mai pronunțată a gustului publicului pentru muzica rock odată cu prăbușirea comunismului (atrofiere ajutată și de sălile de spectacole cărora le-a pierit cheful pentru genul acesta de muzică).

Astfel că rockul, ce a reprezentat odată supapa pentru libertate în perioada ceaușistă, se confruntă acum cu o realitate dezamăgitoare și mult prea îndepărtată de visul pe care tinerii în comunism îl visau la unison.

Și pentru că m-a intrigat prea mult această turnură neașteptată a receptivității publicului față de muzica rock, într-o eră în care te-ai fi așteptat ca rockul să bubuie în difuzoarele tuturor prin prisma mult doritei libertăți proaspăt cucerite, am vrut să-l iau mai în detaliu la întrebări pe autor, Nelu Stratone, despre acest al doilea volum, Rock în timpuri noi.

Spune-ne la ce să ne așteptăm de la Rock în timpuri noi, volumul al II-lea din Istoria rockului românesc.

Volumul II din trilogia dedicată istoriei rockului românesc se referă la perioada 1990 – 2000. La fel cum am procedat și în primul volum, am o parte descriptivă a perioadei în care prezint, an de an, principalele evenimente muzicale din rock, jazz și folk: festivaluri importante, oaspeți străini, turnee, concerte aniversare etc. Vom găsi aici și citate din articolele și interviurile vremii. Urmează un capitol dedicat mass media cu prezentarea posturilor de televiziune, radiourilor independente și presei muzicale.

Apoi, partea de producție muzicală: studiouri de înregistrări și principalele case de discuri. În capitolul IV fac prezentarea genurilor muzicale și a principalelor formații aferente fiecărui gen. Nu lipsește nici capitolul dedicat festivalurilor rock, urmat de cronologia evenimentelor muzicale din perioada respectivă. În încheiere, am un capitol unde îi amintesc pe muzicienii dispăruți, începând cu Mihai Gâtlan, rockerul martir de la Sala Dalles.

Nelu ne arată manuscrisul încă în format digital al volumului Rock în timpuri noi

Cum s-a făcut tranziția de la rockul din comunism la rockul în libertate? Care au fost curentele în muzica rock postdecembristă și ce ascultau cel mai mult tinerii atunci?

În primii doi – trei ani după evenimentele din decembrie 1989, majoritatea trupelor cântau hard & heavy. Publicul era extrem de unit și participa cu mult entuziasm la concerte. În timp, au apărut trupe de rock extrem: thrash, doom, death, black, apoi cele punk, hardcore , rock alternativ, blues sau electro rock, astfel că publicul s-a divizat în găști care nu mai erau interesate de celelalte curente muzicale. Ăsta este și principalul motiv pentru care marile concerte nu mai interesau, astfel că majoritatea concertelor s-au mutat în săli mici, unde erau invitate să cânte doar formațiile ce cântau un anume gen muzical.

În plus, posturile de radio și de televiziune au orientat ascultătorii și telespectatorii către o muzică ușurică, techno – dance, astfel că tinerii elevi nu au mai fost atrași de rock.
 

Care au fost obstacolele de care s-au lovit rockerii după Revoluție? În clipul de crowdfunding, spuneai că restaurantele și cluburile s-au orientat, după Revoluție, spre muzică mai comercială, dansantă, și nu au mai arătat interes muzicii rock.

Când au început revendicările și restituirile de imobile, majoritatea clădirilor care aveau săli de spectacol unde repetau și formațiile rock și-au schimbat proprietarii. Noii veniți, majoritatea de proastă factură, doreau câștiguri imediate astfel că preferau să deschidă un cazinou sau să organizeze concursuri gen „Miss Piranda”, astfel că au dat afară formațiile rock din sălile de repetiție.

Au dispărut deci și concertele din spațiile respective. Împuținarea locurilor de cântare a dus și la o selecție mai atentă a trupelor. În general, au rămas „pe baricade” doar casele de cultură ale studenților și cluburile acestora. Mult mai târziu au apărut localuri gen Big Mamoo sau Lăptăria lui Enache, unde patronii erau iubitori de jazz, blues sau rock.
 

Dar cum stăteau cu dotarea echipamentelor? În perioada comunistă, se găseau atât de rar instrumente, că unii membri ai formațiilor își confecționau chitări din capace de WC. Dar imediat după Revoluție, situația s-a mai îmbunătățit sau nu?

Bună întrebare. Inițial dotarea rămăsese cam aceeași din anii ‘80. Câteva trupe mai răsărite aveau instrumente și propriile instalații de sonorizare și lumini. De obicei, ROȘU ȘI NEGRU, COMPACT, RIFF, HOLOGRAF, ACADEMIC GROUP sau SFINX EXPERIENCE erau trupele care organizau turnee și invitau și alte formații. După ‘90, au mai existat câteva trupe bine dotate care, culmea, erau chiar cele care evoluaseră în cenaclurile comuniste, unde se câștiga destul de bine, dar erau și o serie de băieți lipsiți de talent care aveau părinți cu bani.

Tocmai aceștia aveau cele mai bune scule aduse din occident. E adevărat că libera circulație a permis celor care aveau bani să aducă scule bune pe care să le vândă ulterior. Aici, bănățenii ocupau un loc fruntaș.

Care este, din punctul tău de vedere, cea mai importantă parte din volumul al II-lea, Rock în timpuri noi?

Fiind vorba despre o carte pe care am gândit-o eu îmi este extrem de greu să fac departajări între capitole întrucât am trudit la fiecare în parte. Bineînțeles că cititorii pot fi mai interesați de un capitol sau altul, dar sunt convins că fiecare cumpărător potențial al volumului se va atașa de ceva. Cei din sfera rockului se vor căuta la capitolul referitor la curente muzicale sau la cronologie, cei interesați de sociologie vor prefera primul capitol, iar alții pot fi atrași de capitolul referitor la mass media.

Am înțeles. Reformulez – cu ce ți-ai dori tu, ca autor, să rămână cititorii acestui volum al II-lea, referitor la rockul românesc din perioada de tranziție? Dacă în perioada comunistă, rockul era o expresie a nevoii de libertate și o luptă continuă, mai subtilă sau mai puțin subtilă, cu autoritățile, ce caracterizează și ce ar fi definitoriu, per ansamblu, pentru valul rockului proaspăt dezlănțuit din captivitatea comunistă?

Avea Doru Ionescu o emisiune la TVR care începea cu un fel de răget, „undeeeerrrrrgrrrrroooouuuund”. Cam asta s-a întâmplat. A fost o perioadă în care fiecare a înțeles că se poate exprima cum are chef. Dacă unii au găsit de cuvință să folosească multe „fuck”-uri au făcut-o, primeam la redacție la radio zeci și sute de scrisori arse, pline cu cenușă sau scrise cu sânge. Fără exagerare. Prin asta considera generația ‘90 că-și putea exprima libertatea.

Cum spuneam și ceva mai sus, marea majoritate a rockerilor a refuzat să se alinieze. Fiecare curent muzical avea fanii săi, unii ajungând la lucruri extreme, cum a fost cazul formației ABATOR din Arad, care a sacrificat o pisică în timpul unui festival rock, alții cantonându-se într-un pop rock sau așa numitul A.O.R. (adult oriented rock) care era acceptat de un public ceva mai larg. Bineînțeles că ei au fost cei câștigați. Eu am stimat întotdeauna formațiile care au rezistat ani de zile pe baricada lor. Mă gândesc acum la trupe precum TAINE, PSYCHO SYMPHONY, ABIGAIL, DIRTY SHIRT, IMPLANT PENTRU REFUZ, CRI GRI, NEGURĂ BUNGET, QUO VADIS, SURVOLAJ și multe altele, care au reușit să reziste mai mult de două decenii fără să-și schimbe orientarea muzicală. Jos pălăria!
 
Formațiile rock cele mai influente în anii ‘90?

Erau trupele înființate în anii ‘70 – ‘80, care reușiseră să câștige ceva „cheag”: ROȘU ȘI NEGRU, HOLOGRAF, COMPACT și IRIS, în București, PRO MUSICA, PROGRESIV TM și CARGO, în Timișoara, RIFF, în Sibiu, ACADEMIC GROUP și CONEXIUNI, în Brașov, SEMNAL M, COMPACT C și KAPPA, în Cluj, CELELALTE CUVINTE, în Oradea, ANTRACT, în Râmnicu Vâlcea etc. După ‘90, s-au ridicat în București TIMPURI NOI, DIRECȚIA 5, ESPERANDO, formația feminină SECRET, în Timișoara, SURVOLAJ, QUO VADIS și ARCA, în Cluj, NIGHTLOSERS și DESPERADO ș.a.m.d. Îi uitasem tocmai pe PHOENIX, care la revenirea în țară s-a bucurat de un val de simpatie uriaș.

„Rockul anilor 90 s-a legat strict de niște evenimente, atât politice, cât și sociale”, spuneai în clipul de crowdfunding. Detaliază, te rog, pentru publicul mai tânăr, care nu a prins perioada aceea și nici Mineriadele.

Imediat după evenimentele din decembrie 1989, ne doream cu toții o țară nouă în care să ne debarasăm de metehnele comunismului. O mare parte din populație, în general cei din mediul urban și cei care nu aveau legătură cu nomenclatura comunistă a încercat să schimbe ceva. În primul rând și-a dorit ca în fruntea țării să se afle oameni necompromiși politic motiv pentru care a apărut Proclamația de la Timișoara, care prevedea ca în structurile de conducere să nu se afle membri ai partidului comunist care au deținut funcții politice importante.

Din păcate, cei care se cocoțaseră pe putere nu au vrut să se retragă astfel că a apărut fenomenul Piața Universității. Ca ripostă, au fost organizate contramanifestații muncitorești care au continuat cu dezinformarea sistematică a poporului prin televiziunea oficială și au culminat cu mineriadele, cea din 13 – 15 iunie 1990, fiind extrem de violentă.

Rockerii nu puteau să stea deoparte la aceste evenimente. Ei s-au aflat în primul plan la evenimentele din decembrie 1989 și la cele post-revoluționare și tot ei și-au unit forțele protestând direct, prin participarea la evenimentele vremii, sau indirect, prin revolta exprimată de cântecele lor.
 
Care au fost formațiile rock cele mai vocale în acea perioadă postdecembristă și în prim planul evenimentelor de după aceea? Dă-ne, te rog, și câteva exemple de cântece scrise ca revoltă împotriva a ceea ce se petrecea atunci.

Cred că trebuie să le respectăm memoria lui Cristi Pațurcă și Valeriu Sterian, cei care, alături de Rond, primul, și Compania de sunet, celălalt, s-au aflat printre „golanii” din Piața Universității și au și scos câteva discuri protestatare. În aceeași nuanță protestatară găsim formațiile timișorene IMPLANT PENTRU REFUZ, PRO MUSICA, SURVOLAJ și CARGO, pe Liviu Hoisan cu TECTONIC, Comandorul Hoisan și SUB SEMNUL CRUCII, și bineînțeles, majoritatea formațiilor punk și hardcore. Sunt multe piese care exprimau revolta rockerilor, dar consider că reprezentative ar rămâne „Imnul golanilor” a lui Cristi Pațurcă și piesa lui Valeriu Sterian, „Rock destabilizator”.
 

Povestește-ne un episod memorabil de la vreun concert sau la vreo emisiune de-a ta în perioada anilor ‘90, cu vreo formație care apare în Rock în timpuri noi.

Sunt multe întâmplări memorabile, unele legate de prostiile pe care le debitam la microfon eu și colegii mei într-un moment în care nu exista încă CNA-ul, altele se referă la participarea la diferite festivaluri rock, unde atât organizatorii, cât și membrii juriului și participanții, se „abureau” serios, încă de la începutul concertului, astfel că nimeni nu mai știa ce trupă urmează să cânte. Am să vă povestesc totuși o întâmplare legată de un eveniment pe care l-am organizat pe stadionul din Sighișoara, prin 1996.

Participasem la festivalul artei medievale și stând la un pahar de vorbă cu un factor de decizie local, sunt întrebat dacă nu vreau să organizez un concert rock cu vreo 10 formații. Bineînțeles că am vrut, așa că am făcut lista formațiilor și am stabilit data concertului, undeva prin luna septembrie. Plecăm la Sighișoara cu gașca noastră de ziariști și vreo 3 formații bucureștene. Ajunși la Vila Franka, surpriză! Ploua torențial. Ne-am gândit că e vorba de o ploaie trecătoare și nu i-am dat prea mare importanță. Au început să vină și celelalte trupe, țin minte că unul dintre băieții din formația clujeană IPSE tocmai se căsătorise în acea zi, dar totuși venise să cânte.

Ploaia nu s-a oprit până seara, astfel că pe la 7 concertul s-a anulat, iar băieții și-au primit banii de tren și fiecare a plecat acasă. Singurii care au cântat au fost DOMNIȘOARA POGANY, care aveau instrumente acustice.

Era și o nuntă la Vila Franka, și vă dați seama că mesenii nu au fost prea îngăduitori cu artiștii. O atmosferă asemănătoare cu cea din filmul lui Lucian Pintilie, „Prea târziu”, unde un quartet de coarde le cânta minerilor în timpul mesei de prânz. Ei bine, lucrurile nu s-au terminat aici. La câteva zile după întâmplare, deschid ziarul „România liberă” și în pagina a doua, care era pagina spirituală, citesc că un grup de sataniști bucureșteni au răsturnat crucile în cimitirul din deal. Era vorba despre noi, care nici nu ne-am mișcat din Vila Franka, eu fiind considerat „preot satanist de rit scoțian”.

Formațiile din comunism s-au inspirat deseori din poezii, multe versuri fiind chiar ale poeziilor semnate de poeți cunoscuți și puse pe muzică. Mai e cazul în vremea postdecembristă? Dacă da, dă-ne câteva exemple de poezii puse pe muzică și formațiile care le-au cântat.

Iarăși o întrebare încuietoare. Vezi tu, în perioada comunistă majoritatea trupelor se ascundeau în spatele poeților cunoscuți, astfel că găsim sute de piese rock pe versuri de Mihai Eminescu, Ștefan Octavian Iosif, Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim Tudor. În felul acesta cenzura închidea rapid ochii și piesele respective puteau fi difuzate la radio sau transpuse pe disc. Cei care aveau versuri proprii erau adeseori amânați sau respinși, astfel că intrau pe „lista neagră”. Au fost și cazuri gen Mircea Florian, Dorin Liviu Zaharia sau Nicu Vladimir, ale căror versuri au fost greu de înțeles și decriptat de cenzură.

După 1990, existând libertate de expresie, o mare parte din trupe au ales să se exprime în limba engleză, sperând să-și facă o intrare în vest. Alții și-au promovat propriile versuri sau ale unor poeți optzeciști sau nouăzeciști. S-a renunțat la clasici. Un poet talentat precum Daniel Silvian Petre își cânta la SURVOLAJ și CHIN propriile versuri. La fel, Vali Sterian sau Liviu Hoisan, Ștefan Mardale de la CRI GRI, băieții de la CARGO sau CELELALTE CUVINTE. Probabil că un volum care să conțină textele melodiilor rock ar fi edificator.
 

 
Care a fost partea cea mai dificil de scris și documentat din Rock în timpuri noi și de ce?

Dacă la primul volum, Rock sub seceră și ciocan, sursele de informare erau relativ puține, câteva tăieturi din ziare, programe de concert sau simple amintiri, de data aceasta m-am trezit cu un adevărat aisberg informațional. Aveam pe undeva prin beci colecțiile principalelor publicații specializate pe muzica rock:, „Pop Rock & Show”, „Vox Pop & Rock”, „Heavy Metal Magazin” și „Rocker”, astfel că m-am trezit cu un volum informațional uriaș, greu de manageriat de unul singur.

Din păcate, am făcut și greșeala să scanez materialele și să le transform în fișiere document, fără să le selectez în prealabil pe ani sau pe anumite categorii, astfel că m-am trezit cu zeci de fișiere în care nu prea știam ce se află. Oricum, am reușit într-un târziu să găsesc informațiile care mă interesau astfel că, zic eu, cartea va fi bine documentată.

Bineînțeles că vor exista și reproșuri de genul „de ce ei și nu noi?”, adică trupe care vor fi nemulțumite că nu apar în volum, dar principalul criteriu de selecție l-a constituit performanța: discografia, turneele efectuate, palmaresul formației etc. Dacă vor exista și anumite nemulțumiri justificate, le vom rezolva în ediția a doua.