Interviu cu Octavian Soviany: „Scrisul e a doua viață în care încerci să trăiești ceea ce nu trăiești”

La câteva zile după ce am semnat contractul pentru cel mai recent roman al său, Casa din Strada Sirenelor, l-am sunat pe „Tavi” să mergem pe la el să-i luăm un interviu. Ușor morocănos din cauza depresiei de după terminarea unei cărți, a acceptat – cred – vizita noastră mai mult pentru a împărți câteva beri și povești din viața lui de profesor și de scriitor ca într-o discuție prietenească, în niciun caz un interviu „oficial”.

„Dar să știi, Andrei, că nu sunt foarte fotogenic astăzi”, mi-a spus râzând la telefon, după ce l-am anunțat că vin împreună cu Gilda Comârzan, prietena noastră de la Guerrilla, care ne-a ajutat de când lumea cu fotografiile. „N-are nimic”, i-am spus, probabil că nici nu facem interviul, am râs și eu.

Și astfel l-am găsit miercuri seara pe unul dintre prozatorii mei preferați și fostul meu profesor de limba româna, în camera sa îngustă de pe Strada Mircești, gânditor, abătut, fumând țigară după țigară. Cum ne-am așezat, m-a invitat să mă ridic și să caut într-o pungă din biblioteca sa niște ciocolăți, și ne-a dăruit una la fiecare.

„Cu ce să începem”, ne-a întrebat. Chiar, cu ce?

Cum reușești să scrii atât de diferit în fiecare roman?

E plictisitor să scrii romane asemănătoare. Atunci când am început să scriu Moartea lui Siegfried (apărut în 2015, la patru ani după Viața lui Kostas Venetis), am avut tocmai dorința de a scrie un altfel de roman. Atunci când am început să scriu Năluca (2016), să zicem că am făcut-o dintr-un act de nonconformism. Am vrut să scriu într-o epocă în care nu se mai gustă deloc romantismul o povestire romantică.

Iar cel mai recent dintre ele, Casa din Strada Sirenelor, care o să apară la voi, este un roman cu o miză nu știu cât de mare sau cât de mică, dar scris din plăcerea de a povesti, pentru că din când în când îmi aduc aminte de anumite povești pe care le-am auzit sau le-am inventat. Inițial trebuia să fie o carte de povestiri, dar m-am gândit că este mai bine să aibă și acea coloană vertebrală, acea intrigă progresistă care creează o anumită tensiune.

Cum a fost trecerea de la Viața lui Kostas Venetis la celelalte proiecte?

Am scris la Kostas șapte ani, dar și din motive, hai să spunem, obiective, pentru că pe vremea aia eram încurcat și cu o teză de doctorat pe care trebuia să o termin și, din când în când, trebuia să-l las pe Kostas și să mă ocup de altele. Însă personajul m-a consumat, este o carte ușor traumatizantă și pentru cel care o scrie, și atunci am vrut să scriu altceva.

Toată viața am încercat să scriu un roman senin și n-am reușit. Năluca trebuia să fie un roman senin. N-a ieșit.

Ce înseamnă un roman senin?

Un roman senin poate însemna, de exemplu, un roman în care se întâmplă numai lucruri onorabile și în care protagonistul nu moare la sfârșit. Bine, e adevărat că un asemenea roman ar fi total neinteresant.

Romanele victoriene sunt așa. Dickens, de exemplu, e un romancier senin cu puține excepții. Bine, el făcea subiectele pe placul cititorilor și se concentra pe personaje. Dar după ce a câștigat suficienți bani ca să nu mai fie nevoit să țină cont de gustul cititorilor, a scris Marile speranțe, care este un altfel de roman. Probabil și cel mai bun al său. Nu e senin. Nu e nici chiar sumbru, e un roman în coadă de pește.

Prima mea reacție după ce am citit Dostoievski a fost că n-am mai vrut să mă duc la școală.

Poți să ne dai niște exemple de mari romancieri?

Pentru mine, totul pornește de la Cervantes, pentru că Don Quijote este probabil unul dintre cele mai mari romane care s-au scris vreodată, unii zic chiar cel mai mare. Oricum, în experiența mea de cititor de romane, a contat în primul rând Dostoievski, pe Cervantes l-am citit mai târziu.

Eram în clasa a IX-a când mi-a căzut în mână, poate nu chiar întâmplător, Crimă și pedeapsă. Culmea este că știam despre ce este vorba în carte, fiindcă la un moment dat s-au întâlnit părinții mei cu niște vecini, iar cineva a povestit atunci romanul. Dar când l-am citit am avut senzația cuiva care după ce a băut lapte toată viața, bea dintr-odată vodcă. Și prima mea reacție a fost că n-am mai vrut să mă duc la școală. Pentru că mi se părea că la școală se tratează niște chestiuni atât de prostești și atât de superficiale apropo de marile probleme ale omului pe care le găseam eu în Dostoievski, încât mă întrebam ce rost are școala. Bineînțeles, m-am dus la școală până la urmă, astea erau teribilisme de adolescență.

Apoi au mai venit vreo două – trei contacte esențiale. După Dostoievski a venit Cervantes, cum spuneam. Am făcut un an întreg un seminar despre Don Quijote la facultate, iar romanul este cu adevărat extraordinar. Și în acest an de seminar l-am întors pe toate fețele.

Apoi a venit Proust. Eu citisem ceva din În căutarea timpului pierdut în timpul liceului, mai exact citisem primele două volume. Nu pot să spun că îmi displăcuseră, dar nici nu mă făcuseră să cad pe spate de admirație. Dar când eram în primii ani de profesorat și s-a întâmplat să verific un citat din Proust, din primul volum, să văd dacă e o chestie așa cum o țineam eu minte sau era altfel, a avut loc un fenomen: n-am mai putut lăsa cartea din mână. Am citit într-un fel de stare de transă timp de vreo săptămână și ceva toate volumele și a fost o altă experiență care m-a marcat.

Iar ultima experiență, desigur, este Joyce. Nu poți vorbi despre roman dacă nu vorbești despre Ulise. Însă pe Ulise l-am citit mai târziu.

Ca profesor, cum reușeai să-i apropii pe elevi de marile cărți?

Eu le citeam. Le citeam foarte mult. Țin minte că la un moment dat aveam niște ore de literatură universală unde totul era foarte lejer. Și am făcut cu o clasă un an de zile teatru, începând de la antichitate până la Eugen Ionescu și Beckett. Și cum făceam? Mă duceam cu volumul respectiv, le mai povesteam, mai citeam câte puțin, comentam, dar la copii le plăcea atât de mult, încât atunci când domnul profesor mai întârzia pe la ore, că aveam ore de la șapte jumate, își făceau ora singuri. Citeau, discutau.

Îmi amintesc cum pe mine m-ai captat cu povestirile despre autori, adică intrând în viața lor, chestiile din spatele literaturii.

Da, pentru că astea erau neapărat necesare pentru că elevul trebuie convins că autorul este un om ca toți alții. Trebuie înlăturat acest mit al autorului care e mai presus decât ceilalți. Fiindcă în felul ăsta îl blochezi pe elev.

Nu vrea să audă de Eminescu pentru că din clasa a II-a sau din anul doi de grădiniță i se spune că Eminescu este cel mai cel.

Este Eminescu cel mai mare poet al nostru?

Ei… asta e o discuție lungă (și zâmbește, apoi ia o scurtă pauză în care probabil se gândește cum să răspundă politicos la întrebare).

Tot ce putem spune cu certitudine este că Eminescu este cel mai mare poet român din secolul al XIX-lea, după aceea suntem în mare încurcătură pentru că nu prea putem să-l comparăm cu ceilalți. Eu nu pot de exemplu să-l compar pe Eminescu cu Bacovia sau cu Virgil Mazilescu fiindcă sunt total diferiți. Pot eu să știu care este cel mai mare dintre ei? O fi fiecare mare în felul lui…

Dar se pot compara scriitorii între ei? Și în ce limite?

Nu se prea pot compara, mai ales dacă vin din timpuri diferite și din literaturi diferite. Fiindcă uite, de exemplu, Eminescu este un poet care vizează foarte mult muzicalitatea. Poezia lui Eminescu fascinează atât de mult fiindcă sună al dracu’ de bine, dar dacă o traduci într-o limbă străină, toată sonoritatea aceea se pierde și Eminescu sună ca un poet romantic francez de mâna a doua, să zicem ca un Lamartine. Se pierde ceva, așa cum nu se poate traduce nici Caragiale.

Nichita, pe de altă parte, este un poet de concepție, un poet cu o anumită tentă filozofală pe care o moștenesc poeții români de la Eminescu. Mazilescu este un poet care nu filozofează, care scrie ce vede sau ce i se pare că vede.

(am fost întrerupți aici de pisica Lila)

Cum erai ca elev la școală?

Rău (spune scurt și râde). În școala generală eram foarte cuminte, am luat premiu în fiecare an, aveam 10 la purtare. Dintr-a IX-a m-am schimbat. Poate a fost și șocul ăsta, al tranziției de la generală la liceu, la liceu exigențele erau mult mai mari decât la școala generală.

Țin minte că într-a IX-a aveam o profesoară de matematică care ne dădea niște teme imposibile, 15-20 de exerciții de la o zi la alta, unele erau foarte grele. Și eu de nu știu câte ori am încercat să le fac pe toate, mă tem că n-am reușit niciodată, iar într-o bună zi mi-a venit ideea războinică: dacă tot nu le pot face pe toate, de ce dracu să le mai fac?

La fizică făceam cu un domn într-a IX-a, un om foarte de treabă care m-a promovat la sfârșitul anului de milă. A zis în prima oră: „Eu sunt profesorul vostru de fizică, teoria o învățați voi din manual, eu acum o să vă arăt cum se fac problemele”. Și s-a apucat să rezolve probleme la tablă. Prima, a doua, a treia, ne mai pricepeam și noi, dar de la a treia încolo nu mai pricepeam nimic. Iar la un moment dat nici nu le mai puteam copia fiindcă scria foarte repede. Bun, și după ce am tot copiat probleme: „Acum să văd ce ați înțeles”. Și ne-a dat niște teste. Unii mai înțeleseseră, alții mai puțin. Eu eram dintre cei care înțeleseseră cel mai puțin. La testul respectiv țin minte că am luat nota 3. Iar pe primul semestru, pe primul trimestru cum era atunci, am rămas corigent la fizică cu media 3,75, că pe vremea aceea apăruse moda că nu se mai rotunjeau mediile.

Iar după aceea, ca să promovez totuși la fizică, a trebuit să învăț tot anul ca un smintit și am și învățat câte ceva, e adevărat, deși consider că promovarea mea a fost mai degrabă un act de caritate. După aceea am prins o ură teribilă pe fizică. Dintr-a X-a m-am transferat la uman, că atunci se făcea opțiunea umana-real, a IX-a era amestecată. Acolo aveam o profesoară de fizică, o doamnă bătrână, meticuloasă, drăguță, cumsecade, de la care cred că aș fi putut învăța, dar eu nu mai vream să învăț la fizică și în orele de fizică desfășuram două activități: sau citeam, sau desenam. Aveam două cicluri de desene, unele cu ghilotina și altele cu băieții cu două capete. Profesoara se plimba printre bănci, se uita la desenele mele, nu zicea nimic, doar clătina din cap compătimitor.

Și la un moment dat, fiindcă trebuia să îmi pună și mie niște note, m-a scos la tablă și m-a pus să-i desenez o sursă de curent. Acum dacă mă gândesc bine eu știam să desenez sursa de curent, știam din școala generală și cred că știu și acum. Dar am zis de ce să i-o desenez, mai bine desenez ce vreau eu. Și am început să fac pe tablă cercuri. Am făcut vreo cinci cercuri. Iar până la urmă profesoara m-a oprit: „Dragă, stai puțin. Eu înțeleg că n-ai știut să faci sursa aia de curent. Nu-i nimic, s-a mai întâmplat, dar făceai și tu un cerc, de ce-ai făcut așa multe?”„Doamnă, am crezut că dacă fac mai mult e mai bine” și am spus asta pe o voce așa umilă, speriată, încât de atunci femeia m-a lăsat în pace.

Chiuleai?

Da. Și în scopuri nobile, de multe ori în loc să mă duc la școală mă duceam la bibliotecă și citeam. Sau mă duceam la film. Pe vremea aia erau foarte multe filme bune. Țin minte că în timpul unei ore de chiul am văzut Reconstituirea, atunci când s-a dat prima dată. S-a interzis după o săptămână.

Rămâne unul dintre cele mai bine filme ale noastre. E, oricum, cel mai bun film al lui Pintilie, care după aceea nu mai e chiar atât de bun.

Într-un timp îmi făcusem o pasiune în a mă uita la filme românești din anii `50 – `60, însă nu de dragul filmelor în sine, ci pentru că voiam să văd anumiți actori și cu ocazia asta am descoperit că filmele românești din perioada aceea nu erau atât de proaste pe cât credeam eu. Sunt niște ecranizări din Caragiale bune pe vremea aia cu Birlic. Ei, și am văzut un film din `33, Trenul fantomă, cu Tony Bulandra.

Ai fost apoi un profesor atipic.

Eu am fost un profesor puțin mai ciudat. Și acum, dacă stau să mă gândesc, cred că cel mai mare eșec al meu pedagogic ai fost tu (și începe să râdă copios, făcând referire la faptul că atunci când eram prin clasa a X-a sau a XI-a, și începusem să fac meditații la limba română, a fost singura dată când am rămas corijent, evident că la limba română, pentru că eu începusem să înțeleg literatura, și nu mă mai puteam conforma învățării poeziilor și comentariile pe de rost).

Odată am dat o teză într-un bar. Ce se întâmplase? Aveam oră cu o clasă de-a XII-a. Era ultima oră. Ăia n-aveau chef, eu n-aveam chef și am zis: „Haideți, fraților, aici la Doina să bem o cafea!” Și ne-am dus la Doina. Între timp, o tipă care nu dăduse teza, se trezește și ea că vrea să vină la școală s-o dea. „Păi, nu la școală, la Doina”, i-am zis. Și-a venit și a dat teză la Doina.

Erai renumit că nu te duceai cu catalogul la ore.

Nu mă duceam cu catalogul de frică, fiindcă odată am plecat cu catalogul de la școală – și nu eram beat – , m-am urcat cu el în tramvai, am mers vreo două stații, după care mi-am dat seama că ceva nu e în ordine. Și de-atunci nu l-am mai luat la ore…

Ai avut destui elevi care ulterior au avut mai mult sau mai puțin tangențe cu literatura, unii au devenit chiar scriitori.

Da, sunt câțiva: Claudiu Komartin, Miruna Vlada, Cristi Cotarcea, tu, dar și alții nepublicați. Încă nepublicați. Uite, acum o să debuteze o domnișoară care mi-a fost elevă, Cristina Stancu, care cred că e o poetă bună.

Ce înseamnă să fii un poet bun?

E o întrebare foarte grea… Probabil că înseamnă să fii autentic.

Ce miză mai are poezia în anul de grație 2017 și de acum încolo?

Nu știu ce miză are poezia. Pe vremuri poezia era o doamnă. Acum poezia e o tipă din asta… nici măcar de condiție medie. Și dacă nu se va întâmpla vreun miracol, dacă n-o să apară vreun poet extraordinar care să revoluționeze poezia, cred că poezia va intra tot mai mult în declin. S-a întâmplat și cu alte formule literare, cu tragedia greacă, cu epopeea. Oamenii gândesc altfel, au creierii puși pe alți parametri.

Dar mărturisesc că n-am știut niciodată ce e poezia. E o stare, dar nu poți s-o pui în cuvinte. N-o poți defini.

Cum ai făcut trecerea de la poezie la proză?

Ea s-a făcut singură. Mie nici prin cap nu mi-a trecut să scriu proză până la un moment dat. Scriam niște textulețe. Eu credeam că sunt poeme în proză. Și într-o bună dimineață, după o beție crâncenă, am scris vreo două – trei pagini de proză și mi-a ieșit o chestie care îmi plăcea destul de mult cum sună și, ca să mă umflu în pene, i-am dat telefon Norei Iuga și i-am citit-o, iar după ce m-a ascultat cu mare atenție Nora Iuga mi-a spus: „Mă, băiatule, din chestia asta poate să-ți iasă un roman”. „Aiurea”, am zis. Eu între timp am mai tot scris, dar până când n-am terminat, n-am crezut până în ruptul capului că va ieși de acolo un roman, și alea sunt Textele de la Monte Negro. Iar după aceea a intervenit episodul Kostas Venetis, care m-a vindecat de un complex, acela că nu știu să povestesc.

Acum, după atâta timp, îi reproșezi ceva romanului? Uite, sunt foarte curios: crezi că un roman e gata în momentul în care îl publici sau mai poți lucra apoi peste el?

Da, ultima parte din Viața lui Kostas Venetis este scrisă puțin mai în grabă la presiunea editorilor și poate că din punct de vedere stilistic romanul ar fi avut de câștigat dacă aș fi avut vreme să-l mai dreg puțin. Apar construcții repetitive, de exemplu. Dar poate voi lucra pe viitor la o ediție nouă, poate mă ajută și Hyperliteratura s-o facem (moment în care, recunosc, inima a început să bată un pic mai tare, pentru că ideea de a prelua la Hyperliteratura romanul tău preferat românesc publicat în ultimii ani, nu e chiar de ici-colo).

Un domn care se pricepea foarte bine la chestiuni de literatură pe nume Paul Valéry zicea că un text nu e terminat niciodată. Deci eu cred că se mai poate lucra. Bine, chiar și cu riscul de a-l strica.

Autobiografismul demonstrează o anumită lipsă de imaginație.

M-aș întoarce un pic la romancieri. Există foarte mari influențe acum la scriitorii tineri, și nu de ieri de azi, a scriitorilor americani, de la beatnici la Bukowski și-așa mai departe. Cum ți se par ei?

Nu, nici pe Bukowski, nici pe Ginsberg nu îi consider niște mari autori. Există o mare proză americană, dar nu e aia. Dar care prinde foarte bine la o anumită categorie de cititori. Și de aceea a apărut și la noi fenomenul ăsta, autobiografismul ăsta care crede că spune ceva, dar până la urmă nu spune mare lucru fiindcă dacă iei niște romane de astea, scrise mai ales de tineri, observi că până la urmă toate sunt la fel, droguri, sex, alcool, violență și de acolo nu este în stare să mai descopere ceva.

Nu au substrat și mai dovedesc ceva: lipsa de imaginație. Eu am privit cu foarte multă suspiciune autobiografismul, fiindcă mi se pare că autobiografismul demonstrează o anumită lipsă de imaginație. E mai frumos să inventezi povești. Dar ce să scrii despre tine? Eu sunt un tip destul de banal, viața mea este foarte banală ca atâtor altora până la urmă, ce să scriu despre ea? Că azi am fost în parcul Tineretului și am mâncat o înghețată?

Mie, Bukowski în proză mi se pare ușor jenant. La un moment dat, o prietenă a pus pe Facebook o poză cu romanul Femei și i-am comentat că aceea este cartea care m-a făcut să mă despart definitiv de el.

Da. Eu nu am putut să citesc nici Poșta până la capăt, iar din Femei am citit doar jumătate fiindcă după aceea m-am plictisit. Mai venea una, mai venea alta… era același lucru.

Dar biografismul lui Miller?

La Henry Miller îmi plac Tropicele, însă după aceea și el stagnează. Se simte și acolo o anumită lipsă de autenticitate. Știi că există o femeie, o feministă, nu mai țin minte cum o cheamă, care a luat unul dintre romanele lui Henry Miller, Sexus, și a analizat cum se face sex în carte și a demonstrat că în felul acela nu se poate face sex (râde copios).

Dar care ar fi literatura americană puternică?

Roth, și în primul rând un scriitor despre care se vorbește mai puțin, John Dos Passos.
Ar mai fi și Faulkner. Și nici Hemingway nu e un scriitor prost. Dar îl prefer pe Fitzgerald mai degrabă.

Dacă ar fi să călătorești în timp, ca în filmul lui Woody Allen („Midnight in Paris”), în ce perioadă ai vrea să ajungi, cu ce scriitori ai vrea să te întâlnești?

Aici e greu de ales… Dar poate cu decadenții francezi, cu Baudelaire, cu Verlaine, cu Rimbaud. Pe acolo mi-ar plăcea mie. Probabil din cauza formației. Sunt foarte apropiat de cultura franceză, de aici poate o anumită reținere față de americani. Îmi plac francezii ca scriitori, ca oameni nu-mi plac. Cel puțin nu-mi plac parizienii, care sunt foarte gomoși, foarte aroganți. În schimb, foarte mișto sunt provensalii.

Când am fost prima dată în Franța am întâlnit o singură persoană de treabă. O doamnă care vindea pateuri cu carne în Metz și aia era alsaciană, adică nemțoaică.

Și am o pasiune deosebită pentru Dumas. Știu că unii consideră că a fost un fals. Dar e un romancier care știe să povestească. Nici după aproape 200 de ani, când citești Cei trei mușchetari sau Contele de Monte Cristo, nu te plictisești. Eu acum m-am apucat să traduc proza fantastică a lui Dumas, care este puțin cunoscută la noi și e foarte bună. Are o carte apărută cred că în 1849, de vreo 600 de pagini, Cele 1001 fantome, niște cicluri de povestiri fascinante.

Poate și Casa din Strada Sirenelor am scris-o din plăcerea de a povesti, sub influența lui Dumas.

Ce înseamnă pentru tine, ca scriitor, rețelele sociale, mai ales Facebook-ul, unde ești destul de activ?

Facebook-ul înseamnă destul de mult, să știți. Eu dacă pun o poezie pe Facebook, am certitudinea că mi-o citesc 50 de persoane. Dacă o public la editura Vinea, nu am certitudinea asta (și iar râde copios).

Ce importanță are pentru tine, de fapt, literatura?

E chestia care mă ține pe linia de plutire, fiindcă omul trebuie să facă ceva. Fiindcă dacă nu face nimic, e un om terminat. Și atunci scrisul e un fel de a doua viață în care încerci să trăiești ceea ce nu trăiești.